2001 O odisee spaţială

2001 O odisee spaţială
Arthur C. Clarke



I
Noapte preistorică

1. Drumul către nefiinţă
2. Stînca cea nouă
3. Academie
4. Leopardul
5. Întîlnire în zori
6. Evoluţie


II
TMA-1

7. Zbor special
8. Rendezvous orbital
9. Navetă lunară
10. Baza Clavius
11. Anomalie
12. Călătorie sub lumina Terrei
13. Zorile lente
14. Ascultătorii


III
Între planete

15. Discovery
16. Hal
17. Mod de croazieră
18. Printre asteroizi
19. Tranzitul lui Jupiter
20. Lumea Zeilor


IV
Abis

21. Aniversare
22. Excursie
23. Diagnostic
24. Circuit defect
25. Primul om pe Saturn
26. Dialog cu Hal
27. "Nevoia de a şti"
28. În vid
29. Singur
30. Secretul


V
Lunile lui Saturn

31. Supravieţuitor
32. Privitor la E.T.
33. Ambasador
34. Gheata orbitală
35. Ochiul lui Iapetus
36. Fratele mai mare
37. Experiment
38. Santinela
39. În ochi
40. Ieşire


VI
Poarta stelară

41. Marea Centrală
42. Cerul străin
42. Cerul străin
43. Infern
44. Recepţie
45. Recapitulare
46. Transformare
47. Copilul-Stea

1. Drumul către nefiinţă

Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopîrlelor gigantice se sfîrşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe conti­nentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva la ori­zont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să su­pravieţuiască.
Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau nici una din aceste calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte din calea ducînd către extincţie. Vreo cincizeci dintre ci ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu spectrul setei.
Niciodată nu o duseseră bine cu hrana, însă în prezent se stingeau de foame. Cînd prima rază a zorilor se strecură în grotă, Priveşte-Lună constată că taică-său murise în decur­sul nopţii. Nu ştia că Cel Bătrîn îi era părinte, o atare relaţie depăşind complet limitele înţelegerii sale. Privind însă trupul scheletic simţi o vagă nelinişte, premergătoare sentimentului de tristeţe.
Cei doi copii scînceau după mîncare, dar tăcură imediat după ce Priveşte-Lună se zburli spre ei. Una din mame îi întoarse un mîrîit furios, apărîndu-şi odrasla pe care nu o putea hrăni corespunzător; lui îi lipsea energia fie şi numai s-o pleznească pentru îndrăzneală.
Se luminase îndeajuns ca să pornească. Priveşte-Lună apucă trupul stafidit şi îl tîrî după sine pe sub bolta joasă a peşterii. Odată ajuns afară, puse cadavrul pe umăr şi se ridică în picioare ― unicul animal din această lume capabil de aşa ceva.
Printre ai săi, Priveşte-Lună trecea drept un uriaş. Măsura aproape un metru şi jumătate înălţime şi, în pofida slăbiciunii, cîntărea peste cincizeci de kilograme. Trupul său musculos, acoperit cu păr, se găsea la jumătatea drumului dintre mai­muţă şi om, dar capul era mai aproape de uman decît de animal. Fruntea era îngustă, arcadele proeminente şi totuşi poseda în cromozomii săi, fără umbră de îndoială, promisiu­nea umanităţii. În ochii ce se roteau asupra naturii ostile a Pleistocenului sclipea deja o luminiţă situată dincolo de capacitatea antropoidului. În aceşti ochi întunecaţi, înfundaţi în orbite, se născuse conştiinţa de sine ― primul pas spre o inteligenţă care nu putea încă să se afirme epoci întregi şi care avea toate şansele să dispară curînd pentru vecie.
Nu se zăreau semne de primejdie, aşa că Priveşte-Lună începu să coboare panta aproape verticală, prea puţin stînjenit de povară. Ca şi cînd apariţia sa o aşteptau, restul tribului ieşi din adăposturile săpate mai jos în faleza stîncoasă, grăbindu-se spre apele mîloasc ale pîrîului pentru adăpatul de dimineaţă.
Priveşte-Lună cercetă partea opusă a văii în căutarea Ce­lorlalţi, dar nu se zărea nici urmă de ei. Poate că nu-şi părăsiseră încă grotele, ori poate că scormoneau deja după mîncare, mai departe pe coasta dealului. Întrucît nu-i avea în raza vizuală, Priveşte-Lună îi uită; era incapabil să-şi facă griji pentru două lucruri în acelaşi timp.
Întîi trebuia să se descotorosească de Bătrîn, însă această acţiune necesita puţin efort mental. Muriseră mulţi în ano­timpul acela, unul în propria lui peşteră. Nu avea altceva de făcut decît să pună trupul acolo unde îl pusese şi pe cel al copilului. La ultimul pătrar al lunii, iar hienele urmau să se ocupe de rest.
Tribul îl aştepta acolo unde valea începea să se piardă în savană, ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să apară. Priveşte-Lună lăsă cadavrul sub o tufă ― osemintele vechi dispăru­seră ― şi se grăbi să-i ajungă din urmă. Nu se mai gîndi la tatăl lui.
Cele două femele ale sale, adulţii din trib şi majoritatea tinerilor scotoceau printre copacii uscaţi din vale, căutînd boabe, frunze şi rădăcini zemoase, eventual mana cerească reprezentată de o rozătoare sau şopîrlă mică. Numai copiii şi cei mai neputincioşi dintre bătrîni erau lăsaţi la vatră. Dacă ziua se încheia cu un surplus, poate că şi ei aveau să fie hrăniţi. Dacă nu, hienele vor fi încă o dată norocoase.
Însă ziua se dovedi bună deşi, neposedînd amintiri concrete despre trecut, Priveşte-Lună nu putea face comparaţia. Descoperise un stup de albine în ciotul mort al unui arbore şi astfel savurase cea mai grozavă delicatesă cu­noscută de semenii săi. Încă-şi mai lingea degetele conducîndu-şi tovarăşii spre casă, în tîrzia după-amiază. Desigur, colecţionase în schimb un număr respectabil de înţepături, dar nu le acorda atenţie. Era mai aproape de mulţumire ca niciodată căci, cu toate că nu se săturase, nu mai era totuşi ameţit de foame. Aceasta reprezenta culmea la care un om-maimuţă putea vreodată să nădăjduiască.
Satisfacţia i se spulberă cînd ajunseră la pîrîu. Ceilalţi se aflau acolo. De fapt erau prezenţi în fiecare zi, însă asta nu le făcea prezenţa mai puţin supărătoare.
Cele vreo treizeci de fiinţe nu se deosebeau cu nimic de membrii tribului lui Priveşte-Lună. Vâzîndu-l sosind, începură să danseze, să-şi scuture braţele şi să ţipe de pe malul lor, iar grupul lui Priveşte-Lună le răspunse în acelaşi mod.
Incidentul nu luă amploare. Chiar dacă se certau şi se înfruntau adeseori, disputele oamenilor-maimuţă se tran­sformau rar în lupte serioase. Lipsiţi de gheare şi de colţi, bine protejaţi de păr, nu-şi puteau provoca mult rău unul altuia şi în orice caz, dispuneau de prea puţină energie pen­tru astfel de extravaganţe. Mîrîitul constituia un mod infinit mai eficace de a-şi susţine punctul de vedere.
Confruntarea dură circa cinci minute, după care se stinse la fel de brusc cum începuse. Băură cu toţii pe săturate din apa tulbure. Onoarea le fusese salvată; comunităţile îşi reconfirmaseră dreptul asupra propriilor teritorii. Odată încheiată această importantă chestiune, tribul îşi reluă deplasarea de-a lungul rîului. Pajiştea cea mai acătării se afla cam la un kilometru de caverne şi erau constrînşi să o împar­tă cu o turmă de animale mari, asemănătoare antilopelor, ce abia le tolerau prezenţa. Nu le puteau însă alunga, întrucât ele erau înzestrate cu coarne înfricoşătoare, arme naturale ce lipseau omului-maimuţă.
Aşa că Priveşte-Lună şi însoţitorii săi mestecau boabe, frunze şi rădăcini, luptînd cu foamea, în vreme ce în jur, concurînd pentru aceleaşi alimente, se găsea o potenţială sursă de hrană cu mult mai bogată decît ar fi avut ei nevoie. Sutele de tone de carne suculentă străbătînd savana nu le depăşeau însă posibilităţile, ci imaginaţia. În mijlocul bel­şugului, se stingeau încet de foame.
Tribul se întoarse la adăposturi la lăsarea serii, fără aven­turi. Femela rănită rămasă acasă gînguri de plăcere când Priveşte-Lună îi întinse ramura plină de fructe pe care o cărase cu el şi o atacă cu lăcomie. Nu era cine ştie ce, dar era suficient s-o ajute să reziste până ce rana pricinuită de leopard se va vindeca, permiţîndu-i să-şi caute singură de mîncare.
Deasupra văii răsărea o lună plină. Dinspre munţi sufla un vânt îngheţat. La noapte avea să fie foarte frig însă, ca şi foamea, frigul nu constituia un motiv de reală îngrijorare. Făcea parte din modul lor de viaţă.
Priveşte-Lună abia de se trezi în clipa în care într-una din grotele de la poalele falezei izbucniră ţipete şi gemete. Nu-i fu necesar să audă răgetul sporadic al leopardului ca să înţeleagă ce anume se petrece. Acolo jos, bătrînul Păr Alb şi familia sa luptau şi mureau în întuneric, iar gîndul că i-ar fi putut sprijini într-un mod sau altul nu-i trecu deloc prin minte. Logica implacabilă a luptei pentru existenţă excludea astfel de porniri şi nici o altă voce nu se ridică în noapte. Fiecare grotă rămase tăcută, ca să nu atragă dezastrul şi asupră-şi.
Tumultul se stinse, iar Priveşte-Lună prinse cu urechea fîşîitul unui trup tîrît pe piatră. Doar cîteva secunde, apoi leopardul înşfacă bine prada, continuîndu-şi silenţios dru­mul pe perniţele labelor, cărînd fără efort victima strînsă în fălci.
Dinspre partea lui, pericolul dispăruse vreme de o zi sau două; poate însă alţi duşmani se aflau în preajmă dînd tîrcoale, profitînd de razele Micului Soare care strălucea doar noaptea. Cînd se trădau prin zgomot, unii dintre prădătorii mai mici puteau fi uneori alungaţi cu strigăte şi urlete. Priveşte-Lună se strecură afară, se caţără pe un bolovan masiv de lîngă intrarea peşterii, ghemuindu-se pe el ca să scruteze valea.
Dintre toate vieţuitoarele trecute şi prezente ale Pămîntului, oamenii-maimuţă erau cei dintîi capabili să privească Luna neclintiţi. Deşi nu-şi aducea aminte, atunci cînd fusese foarte tînăr Priveşte-Lună încercase chiar să atingă fantoma­tica apariţie răsărită peste dealuri.
Nu izbutise niciodată, iar în prezent era destul de bătrîn să înţeleagă şi de ce. Deoarece, fireşte, nu găsise încă un copac îndeajuns de înalt unde să se caţere.
Cîteodată se uita în lungul văii, alteori la Lună şi întotdeauna asculta. Dacă totuşi aţipea, somnul îi era alert şi agitat, ca cel mai uşor foşnet să-l deştepte. La înaintata vîrstă de douăzeci şi cinci de ani se găsea în posesia tuturor facultăţilor sale fizice; în caz că norocul continua să îi surîdă şi reuşea să evite accidentele, bolile, animalele de pradă, foa­metea, poate că avea să mai supravieţuiască încă zece ani.
Noaptea se scurse, rece şi limpede, fără alte alarme. Luna urcă între constelaţii ecuatoriale pe care nici un om nu le va vedea vreodată în peşteri. Între somn şi aşteptare înfiorată, se năşteau primele coşmaruri ale generaţiilor viitoare.
Şi de două ori pe cerul negru trecu încet, ridicîndu-se la zenit şi coborînd spre est, un punct tulburător de lumină, mai strălucitor decît oricare stea.

2. Stînca cea nouă

Tîrziu în acea noapte, Priveşte-Lunâ se trezi brusc. Extenuat de eforturile şi dezamăgirile zilei dormise mai adînc ca de obicei, dar fu imediat în picioare la auzul îndepărtatului zgomot din vale.
Se ridică în capul oaselor în întunericul fetid al peşterii, ascuţindu-şi simţurile în noapte, iar teama i se cuibări treptat în suflet. Niciodată în decursul vieţii ― deja de două ori mai lungă decît media speciei sale ― nu auzise un astfel de sunet. Felinele se apropiau în tăcere, trădate doar de un foşnet slab, ori de troznetul vreunei ramuri. În vreme ce acesta era un scrîşnet continuu, prelung, tot mai puternic, ca şi cînd o fiară enormă s-ar fi mişcat în noapte fără a ţine seama de obsta­cole. Priveşte-Lună auzise odată zgomotul scos de un arbore dezrădăcinat; elefanţii şi dinoterienii făceau aşa ceva destul de des, altminteri însă se mişcau la fel de silenţios ca şi pisicile.
Apoi se făcu auzit un sunet pe care Priveşte-Lună n-avea cum să-l identifice, căci se rostogolea întîia oară pe întinderile Terrei: impactul dintre piatră şi metal.
Înaintea Noii Stînci se pomeni în zori, pe cînd îşi conducea ca de obicei tribul către rîu. Temerile nopţii aproape le uitase, deoarece nimic rău nu se succedase zgomotului ciu­dat. Prin urmare, nu avea cum să asocieze acest lucru straniu cu pericolul sau spaima. Mai mult, în înfăţişarea lui nu se găsea nimic alarmant.
Se întrupa într-o lespede paralelipipedică, de trei ori mai înaltă decît el dar suficient de îngustă ca să fie cuprinsă cu braţele, constituită dintr-un material perfect transparent. Într-adevăr, se şi vedea cu dificultate, exceptînd momentele cînd soarele se reflecta pe marginile ei. Cum Priveşte-Lună nu întîlnise niciodată gheaţă sau chiar apă limpede, în natură nu exista nici un obiect cu care să compare apariţia. Atrac­tivă era însă cu siguranţă întrucît, deşi înţelept de precaut în privinţa lucrurilor noi, Priveşte-Lună nu pregetă să se apro­pie de ea. Şi cum nimic rău nu păru să i se întîmple, îndrăzni să întindă mîna spre suprafaţa dură şi rece.
După cîteva minute de judecată intensă, găsi o strălucită explicaţie. Era o rocă, fără îndoială, şi probabil crescuse în toiul nopţii. La urma urmei, cu multe plante se întîmpla la fel; albe şi cărnoase, păreau să ţîşnească pur şi simplu noap­tea din pămînt. Adevărat că ele erau mici şi sferice, în vreme ce aceasta era mare şi cu muchii ascuţite, însă filozofi mai tîrzii şi mai vestiţi decît Priveşte-Lună vor fi pregătiţi să accepte excepţii de la teoriile proprii.
Superba mostră de meditaţie abstractă îl conduse, după trei-patru minute, la o ipoteză pe care dori să o verifice neîntîrziat. Plantele albe şi rotunde erau deosebit de gustoa­se (chiar dacă unele dintre ele produceau dureri violente); poate şi aceasta mare...?
Linsul şi încercările de a muşca îl deziluzionară repede. Lespedea nu conţinea nimic hrănitor astfel încît, ca un om-maimuţă rezonabil, îşi reluă drumul către apă, iar zilnicele provocări lansate Celorlalţi îl făcură să dea repede uitării monolitul cristalin.
Căutarea hranei merse foarte prost, iar tribul se văzu nevoit să se îndepărteze la mai mulţi kilometri de grote ca să găsească cît de cît de mîncare. Sub razele nemiloase ale soarelui de amiază una din femelele mai firave se prăbuşi, departe de orice adăpost. Însoţitorii ei se adunară roată, murmurînd şi agitînduse cu simpatie, dar nu era nimic de făcut. Dacă ar fi fost mai puţin epuizaţi, poate c-ar fi tran­sportat-o cu ei, dar aşa le lipsea forţa necesară pentru un asemenea act de caritate. Trebuia să fie lăsată în urmă, să-şi revină sau nu cu propriile-i puteri.
Pe lîngă locul cu pricina trecură în drumul de întoarcere; nu se zărea nici fărîmă de os.
În lumina amurgului, privind neliniştiţi la dreapta şi la stînga, băură din apa pîrîului şi începură să urce grăbiţi spre peşteri. Sunetul îi izbi în plin la vreo sută de metri de Stînca cea Nouă.
Deşi la limita pragului de jos al audibilităţii, îi determină să se oprească ca paralizaţi, cu fălcile atîrnînd moi. O vibraţie simplă, repetitivă şi înnebunitoare izvora din cristal, hipnotizîndu-i pe toţi cei intraţi în raza ei de acţiune. Pentru prima ― şi ultima oară în trei milioane de ani ― răpăitul tobelor răsună în Africa.
Răpăitul crescu în intensitate, tot mai insistent. Oamenii-maimuţă începură să se mişte înainte, aidoma unor somnam­buli, spre sursa teribilului sunet. Uneori executau paşi mici de dans, atunci cînd sîngele le răspundea ritmului pe care descendenţii lor îl vor crea peste ere întregi. Complet fermecaţi, se strînseră laolaltă în jurul monolitului, uitînd greutăţile zilei, pericolele înserării şi foamea din stomacuri.
Bubuitul se amplifică simultan cu lăsarea întunericului şi, în vreme ce umbrele se lungeau iar cerul se înnegrea, crista­lul începu să strălucească.
Pentru început îşi pierdu transparenţa, dobîndind în schimb o luminescenţă palidă, lăptoasă. Fantome nedefinite, ademenitoare, pluteau pe faţa şi în adîncurile lui, topindu-se în bare de lumină şi de umbră, formînd apoi modele în­treţesute, uşor rotitoare.
Tot mai repede şi mai repede se învîrtiră cercurile de culoare, iar răpăitul tobelor spori în aceeaşi proporţie. Pe deplin hipnotizaţi, oamenii-maimuţă reuşeau doar să pri­vească cu gurile căscate uluitorul spectacol pirotehnic. Instinctele din străbuni pieriseră, experienţa vieţii dată ui­tării; în mod normal nici unul din ei n-ar fi trebuit să se afle atît de departe de adăpost, la un astfel de ceas înaintat al nopţii. Pe măsură ce creaturile nocturne îşi încetau activităţile obişnuite ca să urmăreaspă ce se întîmplă, împrejurimile se umplură de forme şi de ochi străini.
Roţile începură să se contopească, spiţele fuzionară, micşorîndu-se încet în depărtare. Se alăturară două cîte două, iar seturile de linii rezultante oscilară unul către celălalt, modifieîndu-şi treptat unghiul de intersecţie. Uimitoare fi­guri geometrice se năşteau şi dispăreau în împletitură, iar oamenii-maimuţă priveau, vrăjiţi de strălucitorul cristal.
N-aveau cum să bănuie că minţile le erau testate, trupu­rile cîntărite, reacţiile studiate în amănunţime, potenţialul evaluat. La început, întregul trib rămase pe jumătate ghe­muit, apoi masculul cel mai apropiat de lespede se însufleţi brusc.
Nu se mişcă de pe loc, însă trupul îşi pierdu din rigiditate, animîndu-se ca o păpuşă mînuită de fire invizibile. Capul i se roti într-o parte şi în cealaltă, gura i se deschise şi închise, mîinile i se încleştară spasmodic. Se aplecă şi smulse un mănunchi de iarbă, străduindu-se să-l înnoade cu degete neîndemînatice.
Se purta ca un posedat, împotrivindu-se unui spirit sau demon care-i preluase corpul sub control. Gîfîia, ochii expri­mau o teroare fără nume, iar degetele i se forţau să execute mişcări mai complexe decît oricare altele făcute pînă atunci.
În ciuda eforturilor, nu izbuti decît să rupă tulpinile plăpînde. În timp ce bucăţile cădeau la pămînt, influenţa străină îl părăsi, iar el îngheţă iarăşi la loc.
Un altul se însufleţi, parcurgînd acelaşi ritual. De astă dată specimenul era mai tînăr, aşadar mai maleabil; reuşi acolo unde celălalt eşuase. Pe planeta Terra fusese legat primul nod rudimentar...
Alţii înfăptuiră lucruri şi mai ciudate şi lipsite de sens. Cîţiva întinseră braţele şi încercară să-şi apropie vîrfurile degetelor unele de altele, întîi cu ambii ochi deschişi, apoi cu numai unul. Unii fură forţaţi să privească figuri fixe în inte­riorul cristalului, cu liniile din ce în ce mai fine, pînă cînd se transformau într-o ceaţă cenuşie. Şi toţi auzeau sunete sin­gulare pure, de înălţime variabilă, ce coborau pe nesimţite sub pragul de audibilitate.
Priveşte-Lună manifestă foarte puţină teamă cînd îi veni rîndul. Principala senzaţie fu un resentiment vag, datorat muşchilor care i se contractau la primirea unei comenzi străine. Fără a cunoaşte scopul mişcării, se îndoi din mijloc şi culese de pe jos o piatră. Îndreptîndu-se, observă că imaginea din monolit se modificase.
Reţelele şi figurile rotitoare dispăruseră. În locul lor îşi făcuseră apariţia o serie de cercuri concentrice, înconjurînd cu toatele un mic disc negru.
Dînd ascultare ordinelor şoptite creierului său, aruncă piatra cu un braţ ţeapăn. Rată ţinta cu cîţiva paşi buni.
Încearcă din nou, spuse comanda. Căută împrejur pînă găsi un al doilea proiectil. De data aceasta lovi lespedea, cu un clinchet subţire şi melodios. Se afla încă departe de suc­ces, dar precizia i se îmbunătăţise.
La cea de a patra încercare rată discul cu numai cîţiva centimetri. Un simţămînt de indescriptibilă plăcere, aproape sexual în intensitate, îi inundă mintea. Apoi controlul străin slăbi şi nu mai recepţionă alt impuls decît să stea şi să pri­vească.
Unul cîte unul, membrii tribului fură luaţi pentru scurt timp în stăpînire. O parte dintre ei izbutiră să îndeplinească sarcinile încredinţate, dar cei mai mulţi nu. Toţi fură răs­plătiţi corespunzător, cu spasmele plăcere sau de durere.
Luminozitatea lespezii se uniformizase, preschimbînd-o într-un bloc fosforescent suprapus fundalului întunecat. Ca treziţi din somn, oamenii-maimuţă îşi scuturară capetele şi porniră spre cavernele din coasta văii. Nu se uitară înapoi şi nu fură uimiţi de razele stranii ce le călăuzeau paşti către adăposturi ― şi spre un viitor imprevizibil încă chiar şi pentru stele.

3. Academie

Priveşte-Lună şi ai săi nu păstrară nici o amintire despre cele văzute, după ce cristalul îşi încetă experimentele şi emi­sia hipnotică asupra minţilor lor. A doua zi, în drumul după de-ale gurii, trecură pe lîngă el fără să-l remarce; acum făcea parte din peisajul cotidian. Nu-l puteau mînca, iar el nu-i putea mînca pe ei; prin urmare nu prezenta vreo importanţă anume.
Jos la rîu, Ceilalţi îi întîmpinară cu obişnuitele ameninţări ineficace. Liderul, un individ cu o singură ureche, de vîrsta şi de talia lui Priveşte-Lună dar mai prost hrănit, efectuă chiar o scurtă incursiune spre teritoriul inamicului, agitîndu-şi braţele în încercarea de a da gata opoziţia şi de a-şi face singur curaj. Apa curentului nu era nicăieri mai adîncă de un sfert de metru şi totuşi, cu cît O-Ureche păşi mai departe, cu atît deveni mai şovăielnic şi nefericit. Curînd se opri, după care, afişînd o demnitate exagerată, reveni în mijlocul cetei sale.
Altminteri nici o modificare nu surveni în program. Adu­nară hrană ca să mai supravieţuiască încă o zi şi nimeni nu muri.
Noaptea, lespedea de cristal îi aşteptă din nou, învăluită în haloul palpitînd de sunet şi culoare. Spectacolul produs fu de astă dată subtil mai diferit.
Pe unii dintre oamenii-maimuţă îi ignoră total, ca şi cînd s-ar fi concentrat asupra subiecţilor mai promiţători. Pri­veşte-Lună se număra printre aceştia din urmă. Iarăşi simţi tentaculele inchizitive strecurîndu-i-se pe căile nedesţelenite ale creierului, şi prin faţa ochilor începură să i se perinde viziuni.
Poate că izvorau din interiorul monolitului, poate direct din mintea sa. Oricum, pentru Priveşte-Lună păreau perfect reale. În plus, firescul instinct de a pune pe fugă invadatorii îi fu adormit.
Privea tabloul unei familii paşnice, deosebindu-se printr-un singur amănunt de scenele cunoscute de el. Masculul, feme­la şi cei doi pui apăruţi misterios înaintea lui erau sătui şi ghiftuiţi, cu blănile netezi şi lucioase ― un mod de viaţă pe care Priveşte-Lună nu şi-1 imaginase vreodată. Inconştient îşi pipăi oasele împungînd prin piele; coastele acestor crea­turi erau ascunse de straturi de grăsime. Din cînd în cînd tresăreau greoi, omorîndu-şi timpul lîngă portalul unei gro­te, aparent împăcaţi cu lumea. Ocazional, masculul scotea un monumental rîgîit de satisfacţie.
Nu desfăşurau altă activitate şi după vreo cinci minute scena se topi brusc. Cristalul rămase un simplu contur scli­pitor în întuneric. Priveşte-Lună se scutură ca trezit din vis, realiză unde anume se găsea şi îşi conduse tribul înapoi la peşteri.
Scena nu i se gravase în memoria conştientă, însă noaptea, zăbovind pe gînduri cocoţat pe bolovanul său, încercă primii fiori ai unei noi şi puternice emoţii. O senzaţie vagă şi difuză de invidie, de insatisfacţie faţă de propria condiţie. Nu-i ştia cauza şi cu atît mai puţin tratamentul. Dar nemulţumirea se instalase în sufletul său: un pas mic, dar hotărît, către uma­nitate.
Noapte de noapte, filmul celor patru oameni-maimuţă durdulii se repetă, pînâ la a se transforma într-o sursă de fascinantă exasperare pentru Priveşte-Lună, amplificîndu-i încontinuu veşnica şi chinuitoarea-i foame. Singură, mărturia ochilor nu ar fi produs acest efect; era necesară o stimulare psihică suplimentară. În viaţa lui Priveşte-Lună apăruseră acum spaţii de care el nu avea să-şi mai aducă aminte, unde atomii creierului său erau aranjaţi în structuri noi. Dacă el supravieţuia procesului, noile structuri urmau să fie eterne, genele transmiţîndu-le generaţiilor viitoare.
Era un proces profund şi de durată, însă monolitul dispu­nea de timp. Nici el, nici replicile identice răspîndite pe o jumătate de glob nu se aşteptau să izbîndească cu toate grupurile implicate în experiment. O sută de eşecuri nu contau atunci cînd un singur succes ar fi schimbat destinul unei lumi.
În perioada dintre două luni pline, tribul asistă la o naştere şi două morţi: una datorată foamei, iar cealaltă survenită în decursul ritualului nocturn, cînd un mascul se prăbuşise fulgerat în vreme ce se străduia să izbească între ele două pietre. La fel de brusc cristalul se întunecase, eliberîndu-i de sub vrajă. Numai cel căzut la pămînt nu se clintise, iar în zori, bineînţeles, trupul dispăruse.
Noaptea următoare lespedea nu îi chemă; încă îşi analiza greşeala. În amurg tribul trecuse pe lîngă ea, neluînd-o în seamă. Abia apoi fu iarăşi pregătită pentru experienţă.
Cei patru oameni-maimuţă se aflau din nou acolo, îndeletnicindu-se de astă dată cu nişte lucruri extraordinare. Priveşte-Lună începu să tremure, îşi simţi capul pleznind şi vru să-şi ferească ochii. Controlul mental îl ţinea însă strîns sub stăpînire; fu obligat să asiste pînă la sfîrşitul lecţiei, în pofida instinctelor ce se revoltau în el.
Numai că aceste instincte slujiseră maimuţa antropoidă, pe vremea ploilor blînde şi a fertilităţii, cînd hrana se găsea pretutindeni, aşteptînd să fie doar culeasă. Timpurile se schimbaseră, iar înţelepciunea moştenită din trecut devenea prostie. Oamenii-maimuţă trebuiau să se adapteze ori să piară, asemeni fiarelor gigantice care îi precedaseră şi ale căror oseminte zăceau astăzi sigilate în calcarul dealurilor.
Aşa că Priveşte-Lună fixă monolitul de cristal fără să clipească, cu mintea deschisă manipulărilor străine. Adesea simţea greaţă, întotdeauna foame, iar uneori mîinile i se încleştau în acel mod ciudat care-i va determina noul drum în viaţă.


La vederea şirului de mistreţi, grohăind şi pufăind, Priveşte-Lună împietri. Pînă în clipa aceea se ignoraseră reciproc, căci între ei nu exista conflict de interese. Ca marea majoritate a vieţuitoarelor care nu se înfruntau pentru ace­eaşi sursă de hrană, cele două specii se ţineau deoparte una de cealaltă.
Şi totuşi de această dată Priveşte-Lună se opri să îi pri­vească, mişcîndu-se spasmodic înainte şi înapoi, tulburat de intenţii incomprehensibile. Ca prin vis începu să cerceteze solul, căutînd ceva ce nu ar fi putut numi nici dacă ar fi fost înzestrat cu darul vorbirii. Avea să recunoască acel "ceva" atunci cînd îl va vedea.
Obiectul era o piatră grea, ascuţită, de vreo cincisprezece centimetri lungime care, deşi prea mare pentru palma lui, îl satisfăcu. Ridicînd mîna se miră de greutatea ei sporită şi un formidabil fior de autoritate şi putere îi străbătu întreaga fiinţă. Păşi în direcţia celui mai apropiat mistreţ.
Animalul era tînăr şi prost prin însăşi prisma nepreten­ţiosului standard de inteligenţă al speciei porceşti. Deşi îl urmărea cu coada ochiului, nu îl luă în serios decît mult prea tîrziu. De ce să fi suspectat însă paşnicele creaturi de intenţii duşmănoase? Continuase să rîme pînă ce ciocanul de creme­ne al lui Priveşte-Lună îl pocnise în ţeastă. Restul turmei nu se alarmă, deoarece uciderea fusese înfăptuita rapid şi în tăcere.
Toţi membrii tribului se opriră să privească, îngrămădindu-se în jurul conducătorului şi al victimei, plini de uimire admirativă. Unul dintre ei ridică arma mînjită de sînge şi începu să străpungă porcul mort. I se alăturară alţii, cu tot soiul de beţe şi de pietre, transformînd cadavrul într-o masă sîngerîndă şi informă.
Apoi se plictisiră. Unii se îndepărtară, alţii rămaseră de­zorientaţi lîngă trupul de nerecunoscut... viitorul unei lumi depinzînd de decizia lor. Trecu surprinzător de mult timp înainte ca o femelă mai înfometată să înceapă să lingă piatra însîngerată ţinută în labă.
Şi se scurse şi mai mult timp pînă ce Priveşte-Lună, în pofida a tot ceea ce-i fusese înfăţişat, să înţeleagă cu adevărat că nu avea să mai sufere de foame niciodată.

4. Leopardul

Uneltele pe care învăţaseră să le utilizeze erau rudimen­tare, fiind totuşi în măsură să schimbe faţa planetei şi să facă din oamenii-maimuţă stăpînii ei. Dacă cea mai primitivă o reprezenta cremenea ascuţită, ce multiplica doar puterea loviturii, bîta din os ocupa locul următor, căci ea alungea braţul, constituind în plus o pavăză împotriva colţilor şi muş­căturilor animalelor înfuriate. Astfel înarmaţi, hrana inepuizabilă ce cutreiera savana ajunse la îndemîna lor.
Mai aveau nevoie şi de alte ajutoare, deoarece dinţii şi unghiile lor nu reuşeau să sfîşîie animale mai mari decît un iepure. Din fericire, Natura le dăruise unelte perfecte, care cereau doar să fie culese de pe jos.
Întîi fu grosolanul, dar foarte eficacele cuţit sau ferăstrău, folosit pe întreaga durată a următoarelor trei milioane de ani. Consta pur şi simplu dintr-o jumătate de mandibulă de antilopă, cu dinţii încă fixaţi în alveole; nu avea să sufere vreo îmbunătăţire substanţială pînă la descoperirea metalelor. Apoi apăru o săpăligă sau pumnal, din coarnele unei gazele şi în sfîrşit răzuitoarea identică în concepţie cu ferăstrăul, făurită din maxilarul complet al aproape oricărei mici vieţui­toare.
Piatra, ferăstrăul de os, coarnele-pumnal, răzuitoarea ― acestea erau minunatele invenţii de care omul-maimuţă avea neapărată nevoie ca să rămînă în viaţă. Curînd avea să le identifice cu simboluri ale forţei, dar multe luni se vor scurge pînă ca degetele lor stîngace să capete obişnuinţa, ori dorinţa utilizării lor.
Poate că, dîndu-li-se timp, ar fi ajuns prin propriile efor­turi la strălucitul meşteşug de a confecţiona unelte din arme naturale. Însă sorţii le erau potrivnici şi chiar ajutaţi, existau încă nenumărate ocazii pentru eşec în drumul întrezărit în faţa lor.
Oamenilor-maimuţă li se oferise prima şansă; a doua nu avea să mai existe. Viitorul le stătea, la propriu şi la figurat, în mîini.


Luna crescuse şi se subţiase de multe ori. Se născuseră copii şi uneori supravieţuiseră; bătrîni neputincioşi de trei­zeci de ani închiseseră ochii pentru totdeauna. Leopardul îşi lua obolul nocturn. Ceilalţi îi sfidau zilnic de peste rîu ― dar tribul prospera. În decursul unui singur an, Priveşte-Lună şi tovarăşii lui se transformaseră dincolo de recunoaştere.
Asimilaseră corect lecţiile. În prezent erau capabili să mînuiască toate armele care le fuseseră înfăţişate. Amintirea zilelor de foamete se estompa treptat in mintea lor. Şi chiar dacă porcii mistreţi deveniseră precauţi, în cîmpie vieţuiau antilope, gazele, zebre. Ele, alături de multe alte animale, căzură pradă vînătorului începător.
Acum că nu mai amorţeau de nemîncare, dispuneau de un timp preţios pentru odihnă şi pentru cele dintîi timide încercări de meditaţie. Noul mod de viaţă fusese acceptat cu indiferenţă. Nimeni nu-l asocia monolitului ce continua să zăbovească lîngă poteca conducînd spre rîu. Dacă s-ar fi aplecat asupra chestiunii, probabil ar fi ajuns la concluzia că singuri atinseseră prezentul statut. În fapt, uitaseră orice alt mod de viaţă.
Nici o Utopie însă nu-i perfectă, iar a lor avea şi ea două pete întunecate. Prima, o constituia neobositul leopard, a cărui pasiune pentru oamenii-maimuţă părea chiar să fi cres­cut de cînd aceştia se hrăneau mai bine. A doua, tribul de peste apă, întrucît Ceilalţi reuşiseră ca prin miracol să supravieţuiască, refuzînd cu înverşunare să se stingă.
Problema leopardului fu rezolvată parte datorită şansei, parte datorită unei grave şi cît pe ce fatale erori a lui Pri­veşte-Lună. Totuşi, în momentul respectiv ideea îi păruse atît de grozavă, încît dansase de bucurie şi nu ar trebui blamat pentru neglijarea consecinţelor acţiunii sale.
Tribul încă mai avea parte de zile proaste, doar că acestea nu-i mai ameninţau existenţa. Amurgul se dovedise a fi fina­lul unei asemenea zile; cavernele se iviră la orizont înaintea unor făpturi obosite şi dezamăgite. Iar acolo, imediat lîngă peretele văii, descoperiră una din rarele bonanze ale naturii.
O antilopa matură era întinsă pe cărare. Avea unul din picioarele dinainte rupt, fără ca aceasta să o împiedice ca, plină de energie, să ţină şacalii la distanţă cu ajutorul coar­nelor. Fiarele îşi puteau însă permite să aştepte.
Numai că neglijaseră concurenţa; curînd se retrăgeau cu mîrîituri furioase din faţa bipezilor. Oamenii-maimuţă în­cepură să se rotească la rîndu-le precauţi, în afara razei de acţiune a teribilelor coarne. Apoi atacară cu bolovani şi bîte.
Nu a fost un atac coordonat şi eficace, astfel că, în clipa în care animalul îşi dădea ultima suflare soarele apunea, iar şacalii îşi recîştigau curajul. Oscilînd între teamă şi foame, Priveşte-Lună realiză treptat că strădania părea să fi fost făcută în van. Întîrzierea în acele locuri era prea primejdi­oasă.
După care, nu pentru prima şi nici pentru ultima oară, se dovedi a fi în felul său un geniu. Cu un imens efort de imaginaţie, îşi închipui animalul mort ― în siguranţa propriei grote. Începu să-l tîrască spre baza versantului. Înţelegîndu-i intenţiile, ceilalţi se apucară să-l ajute.
Dacă ar fi ştiut cît de greu avea să fie nu ar fi făcut niciodată încercarea. Numai forţa şi agilitatea moştenite de la strămoşii aborigeni îi permiseră lui Priveşte-Lună să urce antilopa pe panta înclinată. De cîteva ori, plîngînd de frustra­re, aproape că abandonă; numai o încăpăţînare la fel de adînc înrădăcinată ca şi foamea îl mînă înainte. Uneori restul tribului îl sprijinea cu adevărat, alteori îi stînjenea mişcările. Dar în cele din urmă treaba fu sfîrşită, animalul masacrat tras peste buza peşterii, iar festinul începu sălbatic.
Ore mai tîrziu, îndopat pînă la refuz, Priveşte-Lună se deşteptă. Fără să ştie de ce, se aşeză în întuneric între tru­purile tovarăşilor săi la fel de ghiftuiţi şi îşi ascuţi auzul la şoaptele nopţii.
Nu se auzeau nimic altceva decît respiraţii greoaie; întrea­ga lume părea să doarmă. Stîncile de la gura grotei erau palide ca oasele în lumina strălucitoare a Lunii, ridicată sus pe boltă. Orice gînd de primejdie părea extrem de deplasat.
Apoi deodată, de departe veni zgomotul unei pietricele în cădere. Temător însă curios, Priveşte-Lună ieşi afară, scrutînd baza falezei.
Ceea ce văzu îl lăsă încremenit secunde lungi. La numai şase metri dedesubt, doi ochi galbeni, sclipitori, îl fixau umplîndu-l de atîta spaimă, încît de-abia reuşi să observe şi trupul mlădios din spatele lor. Niciodată leopardul nu urcase atît de sus. De astă dată ignorase adăposturile mai joase, deşi fusese conştient de prezenţa locuitorilor; urmărea în schimb dîra de sînge pe stînca scăldată de lumina Lunii.
Cîteva momente mai tîrziu, noaptea era sfîşiată de ţipete­le de alarmă ale oamenilor-maimuţă. Felina slobozi un răget furios, înţelegînd că pierduse elementul surpriză. Dar nu se opri din înaintare, deoarece ştia că nu are de ce să se teamă.
Atinse culmea, odihnindu-se un moment pe ieşindul în­gust. Mirosul sîngelui plutea pretutindeni în jur, stîrnindu-i nările şi mintea cu o dorinţă copleşitoare. Fără să ezite, leopardul intră cu supleţe în cavernă.
Comise astfel cea dintîi greşeală. Venind de afară, de sub strălucirea Lunii, chiar şi ochii lui magnific adaptaţi la întu­neric fură orbiţi pentru o clipă. Bipezii îi zăriră silueta pe fundalul intrării mult mai clar decît îi putea ei vedea pe ei. Deşi îngroziţi, nu mai erau aceleaşi fiinţe total lipsite de ajutor.
Mîrîind şi legănîndu-şi coada cu încredere arogantă, leo­pardul păşi în căutarea cărnii care îl scotea din minţi. Dacă ar fi dat lupta în aer deschis, nu ar fi întîmpinat dificultăţi, însă acum că se găseau prinşi în capcană, disperarea le con­feri oamenilor-maimuţă curajul să întreprindă imposibilul. Şi pentru întîia oară, se aflau în posesia mijloacelor ca să-l înfăptuiască.
Animalul bănui că ceva nu e în regulă cînd asupra craniu­lui i se abătu o lovitură năucitoare. Lovi cu una din labe, auzi un strigăt de agonie în vreme ce ghearele sfîşiau carne. După care simţi iarăşi o durere sfredelitoare cînd ceva îi pătrunse între coaste, o dată, de două ori, de trei ori. Se răsuci turbat să zdrobească umbrele ce săltau şi ţipau în jurul său.
Fu lovit puternic peste bot. Colţii i se încleştară pe o formă fantomatică ― dar nu era decît os mort. Şi, în final, afront incredibil, coada-i era trasă mai să-i fie smulsă.
Se răsuci, izbindu-şi călăul mult prea îndrăzneţ de perete­le de piatră. Orice-ar fi făcut, nu reuşea să scape însă de ploaia de lovituri date cu ciomege rotunde, noduroase, mînuite de braţe neformate dar puternice. Furia i se transformă în alarmă, alarma în teroare. Implacabilul vînător luase locul victimei, străduindu-se din răsputeri să se re­tragă.
Atunci făcu cea de a doua mare greşeală, uitînd în surpri­za şi spaima ce puseseră stăpînire pe el unde se află, sau poate că era mult prea buimac şi năucit de lovituri. În orice caz, sări brusc afară din peşteră. Un urlet sinistru tăie întu­nericul în vreme ce se rostogolea prin aer. După un timp nesfîrşit răsună o bufnitură surdă, apoi numai vacarmul pie­tricelelor pornite la vale, pentru ca în final şi acesta să se stingă în noapte.
Multă vreme, intoxicat de victorie, Priveşte-Lună dansă şi strigă lîngă intrarea grotei. Simţea cu îndreptăţire că lumea se schimbase, că el nu mai era aceeaşi fiinţă bicisnică în faţa forţelor înconjurătoare.
Extenuat reveni în peşteră unde, pentru prima oară în viaţa sa, dormi neîntors.


Dimineaţa găsiră hoitul leopardului la poalele colinei. Chiar neînsufleţit inspira o asemenea groază, încît trecu ceva timp pînâ ce primul dintre ei îndrăzni să se apropie de mon­strul doborît. În urma lui se înghesuiră toţi, înarmaţi cu răzuitoare şi cuţite.
Munca se dovedi dificilă şi în ziua aceea nu vînară.

5. Întîlnire în zori

Conducînd tribul către rîu în lumina difuză a răsăritului, Priveşte-Lună se opri într-un punct familiar. Avea sentimen­tul că din peisaj lipseşte un element, dar ce anume nu reuşi să-şi amintească. Nu pierdu timp frămîntîndu-se, deoarece în minte i se conturaseră planuri cu mult mai importante de înfăptuit.
Aidoma fulgerelor şi tunetelor, norilor şi eclipselor, ma­rele bloc de cristal dispăruse la fel de misterios precum îşi făcuse apariţia. Dispărut într-un trecut inexistent, nu va mai tulbura gîndurile lui Priveşte-Lună.
El nu va şti niciodată cum anume îl transformase; şi nimeni dintre tovarăşii lui nu se întrebă de ce zăbovise un moment acolo, la drumul matinal spre rîu.


De pe malul opus, în securitatea oferită de inviolabilitatea propriului teritoriu, Ceilalţi îl văzură pe Priveşte-Lună însoţit de o duzină de masculi ca pe o frescă mişcătoare proiectată pe cerul dimineţii. Începură pe dată să-şi lanseze obişnuita provocare, dar de această dată nu primiră răspun­sul aşteptat.
Cu pas ferm, premeditat ― dar mai ales, tăcut ― Priveşte-Lună coborî cu ai săi colina. Şi în timp ce ei se apropiau, Ceilalţi se liniştiră brusc. Furia rituală se topi, înlocuită fiind cu o teamă tot mai evidentă. Erau vag conştienţi că ceva se întîmplase, că această întîlnire era altfel decît toate cele dinainte. Cuţitele şi bîtele din os cărate de grupul lui Priveşte-Lună nu îi alarmară, pentru simplul motiv că nu le înţelegeau utilitatea. Ştiau doar că din mişcările rivalilor transpira acum ameninţarea.
Ceata se opri la marginea apei. Pentru o clipă, Celorlalţi le reveni curajul. În frunte cu O-Ureche, îşi reluată fără tragere de inimă cîntecul de bătălie. Doar cîteva secunde, pînă cînd o viziune de coşmar îi încremeni.
Priveşte-Lună ridicase braţele sus deasupra capului, dezvăluind povara mascată pînă atunci de trupurile însoţitorilor. Ţinea în mîini o prăjină zdravănă, în vîrful căreia stătea înfipt capul însîngerat al leopardului. Gura fiarei era deschisă în­tr-un rictus strîmb, menţinut cu ajutorul unui băţ, iar colţii sclipeau înfricoşător în reflexia primelor raze ale soarelui.
Marea majoritate a Celorlalţi era prea terorizată să se mişte, dar unii încercară totuşi o tentativă şovăielnică de retragere. Singura încurajare aşteptată de Priveşte-Lună. Înălţînd trofeul ciopîrţit deasupra capului, începu să tra­verseze curentul. După o scurtă ezitare, tovarăşii săi i se buluciră în urmă.
Cînd atinse malul opus, O-Ureche şedea încă pe loc. Poa­te că era prea curajos să fugă, sau poate prea prost. Cel mai probabil însă e că nu-şi putea crede ochilor că i se aduce un asemenea ultragiu. Laş ori erou, sfîrşitul fu acelaşi. Semnul morţii se abătu năpraznic asupra craniului incapabil să priceapă ce se întîmplă.
Urlînd înnebuniţi, Ceilalţi se năpustiră în tufişuri; mai devreme sau mai tîrziu aveau însă să se întoarcă, uitîndu-şi fostul şef.
Cîteva secunde, Priveşte-Lună zăbovi nehotărît deasupra noii sale victime, încercînd să realizeze straniul şi uimitorul fapt că, deşi răpus, leopardul putea încă să ucidă. Devenise stăpînul lumii şi nu era foarte sigur ce trebuia să facă în continuare.
Dar avea el să se gîndească la ceva.

6. Evoluţie

O nouă vieţuitoare apăruse pe faţa planetei, răspîndindu-se lent din inima Africii. Era într-atît de puţin numeroasă, că un recensămînt grăbit ar fi omis-o, în aglomeraţia milioa­nelor de creaturi terestre şi acvatice. Nu existau semne care să indice dacă va prospera sau va pieri; în această lume unde animale mai puternice dispăruseră, soarta ei se afla încă într-un echilibru precar.
În suta de mii de ani care a urmat coborîrii cristalelor în Africa, oamenii-maimuţă nu au inventat nimic. Dar au înce­put să se transforme, şi-au descoperit abilităţi pe care nici un alt animal nu le poseda. Bîtele le-au mărit raza de acţiune şi puterea; nu mai erau neputincioşi înaintea carnivorelor, intrînd de fapt în competiţie cu ele. Pe cele mici reuşeau chiar să le alunge de lîngă prăzi, cît despre cele mari, le puteau cel puţin descuraja şi cîteodată, pune şi pe ele pe fugă.
Dinţii masivi li s-au micşorat, deoarece nu mai erau esenţiali. Pietre ascuţite le-au luat locul, pietre ce răscoleau pămîntul în căutarea rădăcinilor, tăiau carnea şi pielea, fapt cu urmări incomensurabile. Nu vor mai trăi cu spectrul foamei atunci cînd îşi vor pierde sau toci dinţii, iar cele mai rudimentare unelte le vor prelungi enorm speranţa de viaţă. Colţii reducîndu-li-se, forma chipului a început să se modi­fice, nasul a devenit mai delicat, maxilarul mai mic, gura reuşind astfel să scoată sunete mai subtile. Vorbirea se găsea încă la un milion de ani distanţă, însă se făcuseră primii paşi hotărîţi în direcţia ei.
Apoi întreaga lume a început să se schimbe. În patru mari valuri despărţite de sute de milenii, Erele Glaciare s-au a­bătut peste glob, gravîndu-şi adînc semnaturile. Deasupra tropicelor, gheţarii i-au doborît pe cei ce-şi părăsiseră prea timpuriu casa ancestrală, precum şi pe toate acele făpturi incapabile de adaptare.
Gheaţa a dispărut laolaltă cu o bună parte din viaţa pri­mitivă a planetei ― între care şi oamenii-maimuţă. Numai că ei, spre deosebire de alte vietăţi, au lăsat în urmă descen­denţi. Nu au dispărut pur şi simplu, ci s-au transformat; făuritorii de unelte fuseseră remodelaţi de propriile creaţii.
Folosindu-se de ghioage şi cuţite, mîinile lor au căpătat dexterităţi nemaiîntîlnite, permiţîndu-le în continuare să execute lucruri şi mai bune, care la rîndu-le le-au dezvoltat creierul şi corpul. Era un proces cumulativ, aflat într-o ac­celeraţie crescîndă, la capătul căruia se găsea Omul.
Primii oameni adevăraţi nu au avut unelte cu mult diferite de cele ale înaintaşilor, însă le puteau folosi cu sporită di­băcie. Şi undeva în umbra secolelor au născocit cea mai de preţ unealtă, invizibilă şi intangibilă: au învăţat să vorbească, obţinînd cea dintîi mare victorie asupra timpului. De acum înainte, experienţa şi cunoştinţele unei generaţii se vor tran­smite următoarelor, fiecare din ele profitînd tot mai mult de descoperirile precedentelor.
Spre deosebire de animale, care percepeau doar prezen­tul, Omul a dobîndit conştiinţa trecutului şi a început să tindă către viitor.
A învăţat să stăpînească forţele naturii; odată cu îmblânzirea focului a pus bazele tehnologiilor, lăsîndu-şi foştii adversari cu mult în spate. Piatra a cedat locul bronzului, iar acesta fierului. Agricultura a luat locul vînătorii. Triburile s-au unit în comunităţi rurale, satele au dat naştere oraşelor. Vorbele au devenit eterne mulţumită unor semne săpate în stînca, în lut sau trasate pe papirus. A descoperit filozofia şi religia. Întreg cerul l-a populat cu zei, fără să greşească întru totul.
În vreme ce corpul i-a devenit tot mai lipsit de apărare, mijloacele ofensive au ajuns de-a dreptul înfricoşătoare. Cu bronzul, fierul şi oţelul a epuizat gama modalităţilor de a izbi, a tăia şi a străpunge. Foarte repede a aflat cum îşi poate doborî victimele de la distanţă. Lancea, arcul, puşca şi în final racheta i-au furnizat arme de o putere aproape infinită.
Deşi adesea le-a utilizat împotriva propriei persoane, fără ele Omul nu ar fi cucerit planeta niciodată. În aceste arme şi-a pus inima şi sufletul, şi vreme de veacuri ele l-au slujit cu credinţă.
Numai că în prezent, atît timp cît ele aveau să mai dăinuie, orele sale păreau să fie numărate.

7. Zbor special

Indiferent de cîte ori părăseşti Pămîntul, încerci mereu aceleaşi emoţii, constată doctorul Heywood Floyd. Fusese pe Marte o singură dată, pe Lună călcase de trei ori, iar pe diferitele staţii spaţiale în atîtea rînduri încît le pierduse şirul. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia clipa lansării, simţea o tensiune crescîndă, un sentiment de încîntare şi teamă ― şi de nervozitate, da ― care-l plasa pe aceeaşi treaptă cu orice pămîntean pe cale să primească botezul spaţiului.
Reactorul care-l adusese aici de la Washington, în urma întrevederii nocturne cu Preşedintele, plana deasupra uneia din întinderile cele mai familiare şi mai tulburătoare de pe glob. Căci sub el se întindeau primele două generaţii de dispozitive ale Erei Spaţiale, împrăştiate pe treizeci de kilo­metri din coasta Floridei. Spre sud, conturate de lumini roşii de avertisment, se ridicau giganticele rampe de lansare ale istoricelor Saturn şi Neptun, care altă dată îi purtaseră pe oameni în pionierat spre alte corpuri cereşti. La orizont, coloană de argint în bătaia reflectoarelor, se găsea ultimul Saturn V, de douăzeci de ani monument naţional şi loc de pelerinaj. Nu departe, înălţîndu-se pe fundal aidoma unui munte artificial, se zărea Hangarul de Asamblare, încă cea mai masivă structură singulară de pe Terra.
Dar aceste lucruri aparţineau trecutului, iar el zbura a­cum spre viitor. Dedesubt, doctorul Floyd observă complexul de clădiri, apoi pista de aterizare şi o cicatrice pe trupul peninsulei ― şinele multiple ale unui lansator uriaş. La capă­tul lui strălucea un spaţioplan Orion III, înconjurat de maşini şi automacarale, pregătit pentru saltul către stele. Într-un scurt moment de distorsiune a perspectivei, provocat de desele schimbări în altitudine şi viteză, Floyd avu impresia că pri­veşte o molie de platină prinsă într-un fascicul de lanternă.
Abia pe urmă siluetele lucrătorilor îi oferiră repere pentru a aprecia mărimea reală a aparatului; anvergura aripilor în V trebuia să măsoare peste şaizeci de metri. Şi acest enorm vehicul, medita Floyd cu o umbră de incredulitate, dar şi de mîndrie, mă aşteaptă pe mine. Din cîte ştia, pentru prima oară o întreagă operaţiune se derula pentru a transporta pe Lună o singură persoană.
Deşi era ora două noaptea, un grup de reporteri şi de fotografi îl acostară în drumul către spaţioplan. Pe unii dintre ei îi cunoştea din vedere deoarece, în calitate de pre­şedinte al Consiliului Naţional de Astronautică, conferinţele de presă făceau parte integrantă din modul său de viaţă. Dar aici nu era nici locul şi nici timpul pentru discuţii. Nu avea nimic de zis, însă ţinea să nu-i ofenseze pe domnii de la mediile de informare.
― Dr. Floyd? Sînt Jim Foster de la Associated News. Vă rog, ce ne puteţi spune despre acest zbor?
― Regret, dar nu vă pot zice nimic.
― Dar v-aţi întîlnit cu Preşedintele în noaptea asta?! întrebă o voce binecunoscută.
― Ah!... Bună, Mike. Tare mi-e teamă că te-ai sculat din pat degeaba. În mod categoric, nici o declaraţie.
― Cel puţin ne puteţi confirma sau infirma ştirea că pe Lună ar fi izbucnit o epidemie? îl interpelă un reporter TV, reuşind să ţină pasul alături şi să-l încadreze corespunzător pe camera miniaturală.
― Îmi pare rău, clătină Floyd din cap.
― Dar carantina? sări un altul. Cît va fi menţinută?
― V-am spus că nu dau declaraţii.
― Dr. Floyd, întrerupse o femeie scundă, cu un aer foarte hotărît. Ce justificare se dă pentru totala lipsă de informaţii de pe Lună? Are vreo legătură cu situaţia politică?
― Ce situaţie politică? replică Floyd cu gîtul uscat, stîr­nind răzleţe hohote de rîs. Cineva îi ură călătorie plăcută, iar el îşi croi drum în sanctuarul staţiei de abordare.
Dacă-şi amintea corect, nu era vorba de o "situaţie" cît de o criză permanentă. Încă din anii '70 lumea se confruntase cu două probleme, manifestînd tendinţa paradoxală de a se anula reciproc.
Controlul natalităţii era ieftin şi sigur, permis de către toate religiile importante, dar sosise prea tîrziu: populaţia planetei depăşea şase miliarde, din care o treime numai în Imperiul Chinez. În anumite state totalitare se adoptaseră chiar legi ce limitau numărul copiilor unei familii la doi, însă aplicarea lor se dovedise a fi cu totul altă poveste. Drept urmare hrana se împuţinase; şi în Statele Unite existau zile cînd lipsea carnea, iar în cincisprezece ani se prevedea o foamete planetară, în pofida eforturilor eroice ale acvacul­turii şi ale sintetizării proteinelor artificiale.
Cu toată necesitatea colaborării internaţionale mai ur­gentă ca niciodată, numărul frontierelor se păstrase neschimbat. Într-un milion de ani specia umană pierduse prea puţin din instinctul agresivităţii. De-a lungul unor linii vizibile numai pentru politicieni, cele treizeci şi opt de puteri nucleare se spionau una pe alta cu nelinişte belicoasă. Îm­preună posedau suficiente megatone să pulverizeze întreaga scoarţă terestră. Deşi, ca prin miracol nu izbucnise nici un conflict atomic, actuala stare de lucruri nu se putea prelungi la infinit.
Iar în prezent, din motive necunoscute, chinezii ofereau celor mai neînsemnate ţări nenucleare echipamente com­plete cu cîte cincizeci de focoase, alături de sistemul de transport. Preţul cobora sub 200.000.000 dolari şi condiţii convenabile se negociau cu uşurinţă.
Poate că nu aveau alte intenţii decît să-şi reechilibreze economia împietrită, preschimbînd arme depăşite în valuta, sugeraseră unii observatori. Dar poate că descoperiseră mij­loace de luptă într-atît de avansate încît astfel de jucării nu mai erau necesare; se vorbea de radio-hipnoză prin inter­mediul sateliţilor, despre şantaj cu arme biologice al căror antidot l-ar fi deţinut doar ei. Încîntătoarele idei constituiau aproape sigur propagandă sau pure fantezii, însă nu era indicat să se desconsidere nici una dintre ele. Ori de cîte ori părăsea Pămîntul, Floyd se întreba dacă avea sau nu să-l mai găsească la întoarcere.
La bord îl întîmpină o stewardesă elegante.
― Bună dimineaţa, domnule doctor Floyd. Mă numesc Simmons şi îmi face o deosebită plăcere să vă urez bine aţi venit la bord din partea Căpitanului Tynes şi a copilotului, prim ofiţer Ballard.
― Mulţumesc, îi zise Floyd, căutînd în minte răspunsul la întrebarea de ce întotdeauna stewardesele trebuiau să se exprime asemenea roboţilor-ghizi.
― Decolăm în cinci minute, reluă ea, gesticulînd înaintea celor douăzeci de locuri neocupate. Vă puteţi aşeza oriunde doriţi, dar Căpitanul Tynes vă recomandă fotoliul din faţă, pe partea stîngă, dacă vreţi să urmăriţi operaţiunile de an­docare.
― Aşa am să fac, rosti el îndreptîndu-se spre locul indicat. Stewardesa se mai foi puţin în jurul lui, după care se întoarse în cabina ei de la capătul culoarului.
Bărbatul se afundă în perne, îşi trecu centura pe după talie şi umeri, iar servieta o fixă pe scaunul alăturat. O clipă mai tîrziu, difuzorul prinse viaţă cu o uşoară pocnitură.
― Bună dimineaţa, repetă vocea domnişoarei Simmons. Aici Zborul Special numărul 3, Kennedy ― Staţia Spaţială Unu.
Părea ferm hotărîtă să-şi parcurgă întregul repertoriu, iar Floyd nu-şi putu reţine un zîmbet în vreme ce ea continua inexorabil:
― Timpul de tranzit este de cincizeci şi cinci de minute. Acceleraţia maximă va fi de 2 g, iar timp de treizeci de minute ne vom găsi în stare de imponderabilitate. Vă rugăm să nu părăsiţi fotoliul înaintea aprinderii semnalului de sigu­ranţă.
Floyd privi peste umăr şi strigă un mulţumesc, primind în schimb un zîmbet încurcat, dar în rest fermecător.
Se întinse pe scaun şi se relaxă. Socoti că expediţia lui îi costa probabil pe contribuabili sensibil peste un milion de dolari. Dacă nu-şi găsea justificare, el şi-ar fi pierdut slujba; din fericire putea oricînd să revină la postul universitar şi la studiile sale de geneză planetară.
― Procedurile de iniţializare declanşate, se auzi în difuzor glasul căpitanului, cu acel timbru liniştitor utilizat în comu­nicaţiile RT.
― Desprindere într-un minut.
Ca întotdeauna, minutul se dilată enorm. Floyd deveni extrem de conştient de uriaşa concentrare de forţe din jurul său, aşteptîndu-le dezlănţuirea. În cele două tancuri de com­bustibil şi în acumulatorii lansatorului se afla stocată energia echivalentă unei bombe nucleare. Şi avea să fie complet utilizată pentru a-l ridica la doar trei sute de kilometri de Pămînt.
Demodatul trei-doi-unu-zero, într-atît de obositor pentru nervi, nu se făcu auzit.
― Desprindere în cincisprezece secunde. Vă veţi simţi mai bine inspirînd adînc.
Sfatul conţinea un amestec bine gîndit de psihologie şi fiziologie. Pasagerul se simţi oxigenat şi pregătit să înfrunte orice atunci cînd reactoarele începură să împingă sarcina de o mie de tone peste Atlantic.
Momentul desprinderii de pe pistă fu greu de precizat, dar în clipa în care urletul rachetelor se dublă brusc, iar el se văzu scufundîndu-se tot mai adînc în fotoliu, Floyd înţelese că primul etaj al motoarelor intrase în funcţiune. Ar fi vrut să privească pe hublou, însă şi întorsul capului necesita un efort epuizant. Totuşi, forţele inerţiale suprapuse zgomotu­lui motoarelor nu-i produceau disconfort, ci dimpotrivă, o senzaţie de extraordinară euforie. Cu urechile ţiuindu-i, cu sîngele bătîndu-i puternic în artere, Floyd se simţi mai viu ca niciodată. Era iarăşi tînăr şi dorea să cînte cu voce tare ― ceea ce cu siguranţă nu i-ar fi dăunat, mai ales că nimeni nu-l putea auzi.
Euforia se evaporă rapid, odată cu realizarea faptului că lăsa în urmă Pămîntul şi tot ceea ce iubea. Acolo jos se aflau cei trei copii ai săi, orfani de mamă de zece ani, din ziua în care soţia lui se îmbarcase în acel zbor fatal spre Europa. (Zece ani? Imposibil, parcă fusese ieri...) Poate că pentru ei ar fi făcut bine să se recăsătorească.
Aproape pierduse noţiunea timpului în momentul cînd presiunea şi vuietul slăbiră brusc, iar din difuzor se anunţă:
― Ne pregătim să abandonăm etajul inferior. Decuplat!
Se simţi o uşoară zdruncinătură, iar Floyd îşi aduse aminte de un citat al lui Leonardo da Vinci, văzut odată afişat într-unui din birourile de la NASA.

Şi Marea Pasăre îşi va lua zborul de pe spatele
păsării celei mari, aducînd glorie
cuibului unde s-a născut.

Iată, în prezent Pasărea cea Mare zbura deasupra viselor lui da Vinci, în vreme ce însoţitorul ei istovit plana către Pămînt. Într-un arc de cincisprezece mii de kilometri, etajul inferior avea să reintre în atmosferă, negociind viteza pe distanţă în drum spre Kennedy. În alte cîteva ore, verificat şi realimentat, va fi iarăşi pregătit să ridice un alt coechipier pe tărîmul tăcut şi strălucitor unde el însuşi nu putea ajunge însă niciodată.
Acum, gîndi Heywood Floyd, ne bazăm doar pe propriile mijloace. Cînd se aprinseră jeturile reactive ale etajului superior, acceleraţia era mult mai blîndă; într-adevăr, nu simţea decît efectul unei greutăţi aproximativ normale. Dar să se deplaseze i-ar fi fost imposibil, întrucît "susul" era desemnat chiar de capătul coridorului. Dacă ar fi comis imprudenţa să-şi părăsească locul, s-ar fi zdrobit de pereţii din spate.
Tabloului nu-i lipsea un efect oarecum deconcertant, lăsînd impresia că nava stă în coadă. Pentru Floyd, aşezat în primul rînd, celelalte scaune apăreau ca fixate pe un perete coborînd vertical sub el. Făcea tot posibilul să ignore ne­plăcuta senzaţie în clipa în care răsăritul explodă în exteriorul vasului.
În cîteva secunde, luminăţia stacojie trecu în roz, auriu, albastru şi se metamorfoză în albul orbitor al zilei. Deşi atenuate mult de hublourile polarizante, razele solare care cercetau încet cabina îl lăsară minute lungi fără vedere.
Ferindu-şi pe cît posibil ochii cu mîna, Floyd încercă să privească afară. Aripa în V a spaţioplanului sclipea ca topită, înconjurată de un întuneric de nepătruns ― iar acel întuneric trebuia să fie plin de stele, pe care nu era chip să le vadă.
Greutatea se evaporă treptat, simultan cu stingerea re­actoarelor, pe măsură ce vasul intra pe orbită. Tunetul motoarelor se reduse la un urlet înăbuşit, apoi la o şoaptă, după care încetă cu totul. Dacă n-ar fi fost centura, Floyd şi-ar fi luat zborul. Şi dacă el unul n-o făcea, stomacul părea să aibă grijă să-l înlocuiască. Spera din tot sufletul ca pilulele administrate cu o jumătate de oră şi cincisprezece mii de kilometri în urmă să acţioneze conform specificaţiilor. O singură dată suferise de rău de spaţiu în cariera sa şi considera că fusese deja prea mult.
Calmă şi sigură pe sine, vocea pilotului se auzi din nou:
― Vă rugăm să respectaţi regulamentul pentru 0 g. Vom andoca pe Staţia Spaţială Unu în patruzeci şi cinci de minute.
Stewardesa apăru din spate, înaintînd pe culoarul îngust din dreapta fotoliilor. Păşea oarecum sacadat, ca şi cum ar fi călcat în smoală. Se menţinea atentă pe banda galbenă a mochetei Velcro, ce acoperea atît podeaua cît şi tavanul. Covorul şi tălpile sandalelor ei erau bătute în mii de cîrlige fine, care se prindeau unii de alţii ca scaieţii. Trucul contri­buia mult la liniştirea pasagerilor dezorientaţi.
― Ceai sau cafea, domnule doctor? întrebă ea vioaie.
― Nu, mulţumesc. Se simţea pus în postura unui sugar nevoit fiind să soarbă băutura prin tubul de plastic.
Se pregăti să deschidă servieta şi să-şi scoată hîrtiile, dar încurcătura în care părea să se găsească stewardesa îl opri.
― Doctore Floyd... Îmi permiteţi o întrebare?
― Cum să nu, aprobă el privind pe deasupra ochelarilor.
― Logodnicul meu e geolog la Clavius, rosti domnişoara Simmons alegîndu-şi cuvintele cu grijă. Nu am primit veşti din partea lui de mai bine de o săptămînă.
― Îmi pare rău să aud asta, dar poate că se află în exte­riorul bazei?
Fata clătină din cap.
― Mă anunţă întotdeauna cînd pleacă într-o expediţie. Vă imaginaţi cît sînt de îngrijorată, cu toate aceste zvonuri. Epidemia de pe Lună e reală?
― Chiar dacă ar fi, nu e un motiv de panică. Aduceţi-vă aminte, în '98 a mai fost înregistrată o carantină, cu acel virus de gripă modificat. O mulţime de oameni s-au îm­bolnăvit, însă nimeni nu a murit. Din păcate sînt singurele lucruri pe care vi le pot spune, conchise el hotărît. Fata se îndreptă din spate, ceva mai uşurată.
― Oricum, vă mulţumesc mult. Îmi pare rău că v-am răpit din timp...
― Absolut deloc, exclamă Floyd galant, dar nu prea clar. După care se îngropa în rapoartele tehnice, insipide şi inter­minabile, într-un ultim şi disperat efort de a le digera.
În mod cert, odată ajuns pe satelitul natural al Terrei, nu va avea timp pentru ele.

8. Rendezvous orbital

După o jumătate de ceas pilotul comunică:
― Contact în zece minute. Rugăm verificaţi centurile de siguranţa.
Floyd se supuse automat, lăsînd dosarul deoparte. Însem­na să cauţi necazul cu lumînarea continuînd să citeşti pe parcursul spectacolului de jonglerie celestă desfăşurat pe parcursul ultimilor 500 de kilometri. Cel mai potrivit era să închizi ochii şi să te relaxezi, în vreme ce nava era smucită înainte şi înapoi de jeturile reactive.
Cîteva momente mai tîrziu arunca prima privire asupra Staţiei Spaţiale Unu, aflată la numai cîţiva kilometri distanţă. Soarele se reflecta pe suprafeţele metalice ale discului de peste 300 de metri în diametru, ce se învîrtea încetişor. Nu departe, în derivă pe aceeaşi orbită, se zărea ampenajul unui spaţioplan Titov-V şi imediat alături, bondocul Aries 1B, veritabilă cămilă a cosmosului, bine înfipt pe cele patru pi­cioare menite să absoarbă şocul multiplelor aselenizări.
Orionul său cobora de pe o orbită mai înaltă, oferind vederii panorama extraordinară a Pâmîntului ca fundal al Staţiei. De la altitudinea celor 300 de kilometri, Floyd distin­gea mare parte din Africa şi Oceanul Atlantic. Porţiuni la fel de întinse erau ascunse de compactele formaţiuni noroase, de sub care doar Coasta de Aur reuşea să se întrevadă.
Axul central al Staţiei le ieşi în întîmpinare cu braţele docului extinse. Spre deosebire de structura-mamă, el nu se afla în rotaţie, sau mai corect spus, se învîrtea în sens opus cu aceeaşi viteză unghiulară. Andocarea transportoarelor de pasageri şi mărfuri se efectua în acest mod fără dificultăţi. Cu o zdruncinătură aproape imperceptibilă, vasul luă contact cu solul artificial. Din exterior se auziră o serie de scrîşnete metalice şi, suprapus peste ele, un şuierat ascuţit în vreme ce presiunile se echilibrau. Apoi uşa camerei-ecluză se deschise, iar în cadrul ei îşi făcu apariţia un bărbat. Purta o pereche de pantaloni strîmţi, uşori, o cămaşă cu mîneci scurte, reprezentînd oarecum o uniformă pentru personalul de la bordul staţiei.
― Încîntat să vă cunosc, domnule doctor Floyd. Nick Miller din Securitatea Platformei. Am fost însărcinat să am grijă de dumneavoastră pînă la plecarea navetei.
Îşi strînseră mîinile, după care Floyd se adresă zîmbitor stewardesei:
― Transmiteţi-i, vă rog, complimentele şi mulţumirile mele căpitanului Tynes pentru zborul deosebit de agreabil. Poate ne vom reîntîlni la întoarcere.
Foarte precaut ― trecuse mai bine de un an de la ultima lui experienţă cu imponderabilitatea, iar reacomodarea ne­cesita ceva timp ― se propulsă cu ajutorul mîinilor, din ecluză în marea încăpere circulară din ax. Camera era căptuşită de jur împrejur, iar pereţii prevăzuţi cu nenumărate mînere. Floyd se prinse zdravăn de unul dintre ele, în vreme ce încăperea începea încet să se rotească, sincronizîndu-se cu restul structurii.
Inerţia îl prelua cu degete fantomatice, împingîndu-l lin spre zidul circular. Acum stătea în picioare, legănîndu-se stîngaci ca o algă în bătaia curentului marin pe ceea ce devenise ca prin farmec o podea curbată. Forţa centrifugă îi luase sub stăpînire; foarte mică lîngă ax, urma să crească în intensitate odată cu îndepărtarea lor de centru.
Din camera de tranzit îl însoţi pe Miller în lungul unei scări descendente, în spirală. La început propria greutate îi era atît de mică, încît se vedea nevoit să se împingă singur ca să reuşească să coboare. Abia în holul sălii de aşteptare, situată în inelul exterior al giganticului carusel, forţa inerţi­ală se dovedi suficientă ca să-i permită o deplasare oarecum normală.
Sala fusese reamenajată de la ultima sa vizită, fiind în­zestrată cu o serie de noi facilităţi. Obişnuitelor fotolii şi măsuţe, restaurantului şi oficiului poştal li se adăugaseră o frizerie, un mini-magazin universal, un cinematograf şi chiar un boutique, oferind spre vînzare doritorilor vederi, dia­pozitive ale peisajelor lunare sau terestre dar şi la preţuri exorbitante, piese garantat autentice din componenţa di­verşilor Lunici, Rangeri, Surveyori, toate învelite frumos în folii plasticate.
― Vreţi să serviţi ceva? Mai dispunem de circa treizeci de minute, îl invită Miller.
― Aş bea o cafea neagră, ba chiar două. Iar dacă stau şi mă gîndesc bine, ar trebui să telefonez şi pe Pămînt.
― Cum să nu, domnule doctor. Aduc imediat cafeaua; cît despre telefon, iată acolo cabinele.
Pitoreştile cabine telefonice se găseau la mică distanţă de o barieră cu deschideri separate, etichetate în partea de sus cu: Bine aţi venit în secţiunea SUA şi respectiv Bine aţi venit în secţiunea URSS. Sub inscripţii se zăreau altele mai mici unde, în engleză, rusă, chineză, franceză, germană şi spa­niola erau afişate următoarele:

VĂ RUGĂM PREGĂTIŢI
Paşaportul
Viza
Certificatul medical
Permisul de tranzit
Declaraţia de bagaje

Un simbolism plăcut făcea ca imediat după barieră, pasa­gerii să fie liberi să se amestece din nou. Diviziunea se datora unor raţiuni pur administrative.
Verificînd în prealabil dacă prefixul Statelor Unite rămă­sese 81, Floyd formă cele douăsprezece cifre ale numărului său de telefon. Introduse cartea de credit în fanta specială şi în treizeci de secunde obţinu legătura.
Washington-ul încă dormea, căci pînă în zori mai erau Cîteva ceasuri bune. Nu avea însă să deranjeze pe nimeni; menajera va primi mesajul său de pe robot.
― Domnişoară Fleming, la telefon e Floyd. Regret că a trebuit să plec inopinat. Vă rog aşadar să luaţi legătura cu biroul meu şi să le spuneţi să-mi ridice maşina; se află la aeroportul Dulles, iar cheile la domnul Barley, ofiţer din Controlul de Zbor. În altă ordine de idei, sunaţi la clubul sportiv Clery Country, comunicîndu-le că în mod sigur, repet, în mod sigur nu voi participa la turneul de tenis săptămîna viitoare. Transmiteţi-le scuzele mele ― mi-e teamă că respectivii contau pe mine. Sunaţi apoi vă rog la Downtown Electronics şi spuneţi-le că dacă nu reglează video-ul din camera de lucru pînă... să vedem... pînă miercuri, atunci n-au decît să-şi ia drăcia înapoi.
Făcu o pauză să respire şi se gîndi ce alte probleme s-ar fi putut ivi în lipsa lui.
― Dacă duceţi lipsă de bani, adresaţi-vă biroului meu. Tot ei îmi pot remite eventualele mesaje urgente, deşi foarte probabil că voi fi prea ocupat ca să răspund. Toată dragostea copiilor. Spuneţi-le că mă voi întoarce cît mai repede ― La naiba, iată pe cineva pe care realmente nu voiam să-l văd. Voi încerca să vă mai sun de pe Lună.
Strădania lui Floyd de a se strecura nevăzut din cabină nu avu succes; fusese reperat deja. Dinspre poarta Uniunii Sovietice înainta spre el Dimitri Moisevitch, membru al A­cademiei de Ştiinţe a URSS şi unul dintre cei mai buni prieteni ai săi. Tocmai de aceea reprezenta ultima persoană pe care Floyd ar fi dorit să o întîlnească atunci şi acolo.

9. Navetă lunară

Blond, înalt şi zvelt, cu chipul lipsit de riduri, astronomul rus nu-şi trăda cei cincizeci de ani, dintre care zece petrecuţi pe şantierele istovitoare ale radiotelescopului de pe faţa invizibilă a lunii ― un radiotelescop separat de emisiunile terestre printr-un zid de piatră de 3000 de kilometri grosime.
― A, Heywood! exclamă bărbatul luîndu-i mîna. Lumea e mai mică decît credeam. Cum o mai duceţi, tu şi încîntăto­rii tăi copii?
― Bine sănătoşi, răspunse Floyd călduros, dar cu o figură uşor crispată. Discutăm adesea despre zilele nemaipomenite de astă-vară. Regreta că nu reuşea să imprime mai multă sinceritate glasului său, căci gustaseră într-adevăr vacanţa petrecută în compania lui Dimitri la Odessa, pe parcursul uneia din revenirile acestuia pe Pămînt.
― Şi tu... presupun că eşti în trecere? se interesă Dimitri.
― Cam aşa ceva, cursa pleacă peste o jumătate de ceas, spuse Floyd. Îl cunoşti pe domnul Miller?
Ofiţerul se apropiase, dar se menţinea la o distanţă res­pectoasă, cu recipientul de cafea în mînă.
― Desigur. Dar vă rog, puneţi chestia aia jos, domnule Miller. În definitiv e ultima ocazie pentru Heywood să guste o băutură civilizată. Să nu-l lăsăm s-o piardă! Nu, insist.
Îl urmară pe Dimitri de-a lungul coridorului principal spre camera de observaţie. Curînd şedeau la o măsuţă, sub o iluminaţie difuză, privind spectacolul în continuă schimbare al stelelor. Staţia Spaţială Unu avea o perioadă de rotaţie de un minut, ceea ce producea o gravitaţie artificială egală cu cea a Lunii. Se constatase că alegerea reprezenta un compro­mis satisfăcător între gravitaţia Terrei şi imponderabilitate. Mai mult, oferea pasagerilor aflaţi în tranzit spre Lună un prilej de aclimatizare.
În exteriorul geamurilor aproape invizibile, planeta mamă şi constelaţiile mărşăluiau într-o procesiune tăcută. Pentru moment, camera se găsea în opoziţie cu Soarele, altminteri ar fi fost imposibil să priveşti afară. Chiar şi aşa, strălucirea Pâmîntului acoperind jumătate din cer eclipsa toate stelele cu excepţia celor mai strălucitoare.
Luminozitatea lui pălea însă pe măsură ce platforma se îndrepta deasupra părţii întunecate a planetei; în cîteva mi­nute, Pămîntul urma să se preschimbe într-un uriaş disc negru, ciuruit de albul lampioanelor oraşelor. Abia atunci cerul avea să aparţină aştrilor.
― Iar acum, reluă Dimitri după ce dăduse rapid pe gît primul pahar şi se juca cu un al doilea, ia spune-mi ce-i povestea asta cu epidemia din Sectorul Statelor Unite? Vo­iam să mă duc într-acolo, dar ai voştri m-au temperat rapid. Nu, profesore, mi-au zis, ne pare rău, pentru moment zona se găseşte într-o carantină deosebit de severă. Am tras toate sforile, degeaba. Aşa că, zi-mi ce se-ntîmplă?
Floyd oftă. Povestea începea din nou; da, cu cît va ajunge mai repede pe Lună, cu atît mai bine, socoti în sinea lui. Iar cu voce tare glăsui:
― Carantina, ah... O simplă măsură de precauţie. Nici măcar nu sîntem siguri dacă-i necesară, însă fireşte, nu pu­tem risca.
― Despre ce boală este vorba, care-i sînt simptomele? E posibil să fie de origine extraterestră? Nu aveţi nevoie de ajutor din partea serviciilor noastre medicale?
― Regret, Dimitri, ni s-a cerut să nu dezvăluim absolut nimic. Mulţumim pentru ofertă, dar cred că o vom scoate singuri la liman.
― Mă rog, mormăi Moisevitch, vizibil neconvins. Mi se pare totuşi curios ca tocmai tu, un astronom, să fii expediat pe Lună pentru o epidemie.
― Un ex-astronom. Au trecut ani de zile de cînd nu mă mai ocup de cercetări. Acum mă numesc consultant şti­inţific, adică ştiu cîte puţin din toate.
― Atunci ce ştii despre TMA-1?
Miller mai că se înecă, însă Floyd era construit dintr-un material mai dur. Se uită ţintă în ochii prietenului său, ros­tind calm:
― TMA-1? Ce denumire stranie! Unde ai auzit-o?
― N-are importanţă, o întoarse rusul. Nu mă păcăleşti, Heywood. Dacă aţi dat de necazuri, vreau totuşi să cred că nu veţi aştepta momentul în care orice ajutor va sosi prea tîrziu.
Miller îşi privi semnificativ ceasul.
― Naveta pleacă în cinci minute, Dr. Floyd. Ar fi cazul să o luăm din loc.
Deşi perfect conştient că dispunea de douăzeci de minute bune, Floyd se ridică grăbit. Prea grăbit se pare, deoarece uită de gravitaţia redusă. Reuşi să se prindă însă la timp de măsuţă, prevenind o "decolare" nedorită.
― Mi-a părut bine că te-am întîlnit, Dimitri, spuse niţel cam înfundat. Călătorie plăcută spre Pămînt; te voi căuta negreşit la întoarce.
Părăsind holul şi strecurîndu-se pe portiţa rezervată Sta­telor Unite ale Americii, Floyd remarcă:
― Pfui... a fost pe-aproape! Mulţumesc pentru improvi­zaţie.
― Ştiţi, doctore... Sper să nu aibă dreptate.
― Dreptate în ce privinţă?
― Atunci cînd afirma că avem în braţe o problemă care ne depăşeşte.
― Asta, accentuă Floyd încruntat, este tocmai ce intenţio­nez să aflu.
Trei sferturi de oră mai tîrziu, transportorul lunar Aries 1B se desprindea de Staţie. Forţele şi furia decolării terestre nu se mai făcură simţite. Se auzi doar un şuierat uşor şi îndepărtat atunci cînd jeturile reactive îşi scuipară gazele în spaţiu. Acceleraţia dură ceva mai mult de cincisprezece mi­nute; era atît de blîndă, încît nu ar fi împiedicat pe nimeni să se mişte pe culoarele vehiculului. Dar, în clipa în care ea încetă, nava nu se mai găsea sub influenţa Pămîntului. Rup­sese barierele gravitaţiei şi se preschimbase într-un planetoid liber şi independent, gonind pe o traiectorie proprie în jurul Soarelui.
Cabina pe care Floyd o avea la dispoziţie fusese proiectată pentru treizeci de persoane. Se simţea ciudat şi singur să vadă toate acele locuri libere, bucurîndu-se de atenţia exclu­sivă a stewardului şi a stewardesei, fără a-i mai pune la socoteală pe pilot, copilot şi pe cei doi ingineri de bord. Se îndoia că de-a lungul timpului cineva mai beneficiase de un asemenea serviciu, iar chestiunea părea cu atît mai puţin probabilă pentru viitor. Îşi aminti cinica remarcă a unuia din pontifii de reputaţie îndoielnică: "Acum că avem papalitatea, să ne bucurăm de ea." Ei bine, se va bucura şi el de călătorie şi de euforia zborului. Odată cu pierderea greutăţii înlăturase şi grijile, cel puţin pentru o vreme. Cineva afirma­se odinioară că în spaţiu poţi fi îngrozit, dar nu îngrijorat. Avusese perfectă dreptate.
Stewardul se hotărîse, se vede, să-l facă să se-ndoape pentru toate cele douăzeci şi patru de ore ale drumului, încît era pus în situaţia de a refuza în permanenţă porţii nedorite. Dejunarea în condiţiile imponderabilităţii nu constituia o problemă, în pofida sinistrelor previziuni ale primilor astronauţi. Şedea la o masă obişnuită, de corpul căreia farfuriile erau fixate ca pe navele maritime, navigînd pe vreme rea. Felurile de mîncare erau prevăzute la rîndul lor cu un oare­care element adeziv pentru a le împiedica să pornească la hoinărit prin încăpere. Astfel că un sos gros lipea friptura de vas, iar salata se menţinea sub control cu o pastă vîscoasă. Cu un dram de atenţie şi inventivitate, puţine mîncăruri rămîneau neancorate; singurele lucruri prohibite le re­prezentau supele şi prăjiturile excesiv de sfărîmicioase. Băuturile, se-nţelege, alcătuiau un domeniu aparte; lichidele se păstrau, pur şi simplu, în tuburi maleabile de mase plas­tice.
O întreagă generaţie de voluntari eroici şi anonimi îşi adusese contribuţia la proiectarea sălii de baie. Floyd o cer­cetă nu mult după instalarea stării de imponderabilitate. Se trezi într-o cămăruţă strîmtă, prevăzută cu facilităţile unei toalete normale de aeronavă, învăluită însă într-o lumină roşie, deosebit de aspră şi de neplăcută. Literele mari ale unui anunţ atrăgeau privirile: foarte important! pentru PROPRIUL DUMNEAVOASTRĂ CONFORT, VĂ RUGĂM CITIŢI CU ATENŢIE URMĂTOARELE INSTRUCŢIUNI.
Floyd încercă să se aşeze (încă nu se obişnuise cu absenţa forţei gravitaţionale) şi parcurse anunţul de mai multe ori. Convins că nu interveniseră modificări, apăsă pe start.
De foarte aproape, un motor electric porni să toarcă, iar el se simţi antrenat în mişcare. Dînd ascultare celor citite, închise ochii şi aşteptă. După un minut, un clopoţel scoase un clinchet vioi, iar el se uită în jur.
Stacojiul se transformase într-un alb-rozaliu liniştitor dar, mult mai important, se găsea din nou sub acţiunea gravita­ţiei. Doar o vibraţie neînsemnată îi trăda caracterul artificial, cauzat de rotaţia întregului compartiment. Floyd luă o bu­cată de săpun şi o lăsă să cadă, urmărindu-i coborîrea lentă. Evalua forţa centrifugă la un sfert din forţa gravitaţională normală. Prea îndeajuns, căci asigura ca totul să meargă în direcţia potrivită, în acel loc unde chestiunea conta cu a­devărat.
Apasă butonul de oprire şi închise iarăşi ochii. Greutatea i se micşoră treptat, clopoţelul sună de doua ori, iar lumina stacojie se instala la loc. Uşa se întredeschise pentru a-i permite trecerea spre cabina, unde căută să păşească fără de zăbavă pe covor. Noutatea imponderabilităţii dispăruse de mult pentru el şi era recunoscător sandalelor Velcro că-i permiteau un mers aproximativ normal.
Timpul avea cu ce să şi-l ocupe, chiar dacă ar fi însemnat să stea şi să citească numai. Daca rapoartele, dosarele, no­tele de lucru reuşeau să-l obosească, putea să-şi conecteze Newspad-ul în circuitul informaţional al navei şi să parcurgă astfel cele mai recente rapoarte de pe Terra. Unul cîte unul, ziarele mai importante i-ar fi trecut prin faţa ochilor; cu­noştea pe de rost codurile celor mai importante dintre ele, nefiind nevoit sa consulte lista de pe spatele aparatului. În memorie ar fi reţinut pagina de titlu, cercetînd cu rapiditate articolele care l-ar fi interesat. Fiecare din ele avea o re­ferinţă din două cifre, la tastarea cărora dreptunghiul de mărimea unei mărci poştale s-ar fi extins la dimensiunile ecranului, înlesnind o lectura comodă. La sfîrşit, aparatul ar fi reluat automat prima pagina, oferind posibilitatea selecţiei unui alt comunicat.
Uneori Floyd se întreba daca Ncwspad-ul, laolaltă cu fan­tastica tehnologie din spatele lui, constituia ultimul cuvînt al omului în materie de comunicaţii. Se afla aici, în adîncul spaţiului, îndepărtîndu-se de Pămînt cu mii de kilometri pe ora şi totuşi era capabil sa recepţioneze orice ştire într-un interval de ordinul milisecundelor. Evident, însuşi cuvîntul "ziar" constituia un anacronism pripăşit în mijlocul unei ere a electronicii. Textul se înnoia ceas de ceas, încît numai citind versiunea în engleză şi-ar fi putut petrece o viaţă întreagă nefăcînd altceva decît să absoarbă fluxul continuu al infor­maţiilor.
Era greu să-ţi închipui o îmbunătăţire adusă sistemului. Mai curînd sau mai tîrziu însă, Floyd nu se îndoia, News-pad-ul avea să fie depăşit, cedînd locul altuia pe atît de inimaginabil, pe cît ar fi fost el pentru Caxton sau Guten­berg.
Parcurgerea micilor rînduri invoca adesea un alt gînd. Cu cît suportul tehnologic devenea mai, minunat, cu atît con­ţinutul informaţiilor era mai trivial, mai ţipător şi mai cu seamă, deprimant. Accidente, crime, catastrofe naturale, tragedii, conflicte sau ameninţări, editoriale sinistre ― aces­tea păreau a constitui principalul subiect tratat de milioanele de cuvinte răspîndite în eter. Pe de altă parte, Floyd se întreba dacă fenomenul era cu totul negativ, căci încă cu multă vreme înainte hotărîse că jurnalele Utopiei ar fi fost teribil de plictisitoare.
Periodic, în cabină îşi făceau apariţia căpitanul şi alţi membri ai echipajului, schimbînd cîteva vorbe cu el. Îşi tra­tau distinsul pasager cu veneraţie încît, deşi ardeau de curiozitate, se arătau prea politicoşi ca să-l întrebe scopul misiunii, sau măcar să facă simple aluzii.
Mărunţica şi fermecătoarea stewardesă părea a fi singura în largul ei. După cum Floyd află curînd, provenea din Bali şi adusese, pe lîngă atmosferă, şi cîte ceva din graţia acelei insule încă virgine. Una din cele mai stranii şi mai încîntătoa­re amintiri ale călătoriei a reprezentat-o demonstraţia ei de dans balinez în condiţiile imponderabilităţii, pe fundalul ver­de-albăstrui al Pămîntului.
Pe durata zborului fu o singură perioadă de somn. Lu­minile se stinseră, iar Floyd îşi prinse trupul în centuri, împiedicînd o plutire inevitabilă altminteri. Desigur, cuşeta lăsa impresia lipsei de rafinament, însă la 0 g colţişorul acela necăptuşit se dovedea mai confortabil decît cea mai luxoasă saltea de pe Pămînt.
Aţipi destul de repede, pentru a se scula după aceea în capul oaselor somnoros, buimac, complet nedumerit de lo­cul unde se afla. Pentru o secundă se crezu sub lampadarele discrete ale unui restaurant chinezesc; strălucirea uşoară a celorlalte cabine întărea impresia. Apoi se îmboldi singur, cu glas înveselit: "Capul la cutie, băieţaş! Eşti într-o obişnuită navetă selenară şi atîta tot."
La deşteptare, Luna înghiţise jumătate din cer, iar ma­nevrele de frînare erau gata de a fi începute. Hublourile plasate în peretele curb, pe un arc larg, se deschideau peste o boltă neagră şi pustie şi nu asupra corpului ceresc de care se apropiau, ceea ce îl determină să se grăbească spre cabina de control. Aici, ecranele camerelor TV din spate îi înfăţişară ultimele faze ale aselenizării.
Munţii lunari se deosebeau total de cei de pe Pămînt; le lipseau sclipitoarele cuşme de zăpadă, veşmintele verzi ale pădurilor, norii învăluitori. Totuşi, puternicul contrast dintre lumina şi umbră le conferea o frumuseţe aparte. Legile esteticii terestre nu-şi găseau aplicabilitatea pe Lună; lumea de aici fusese croită şi modelată de alte forţe, operînd de-a lungul unor epoci rămase necunoscute tînărului şi înflorito­rului Pămînt, cu trecătoarele sale Ere Glaciare, cu fluxurile şi refluxurile sale, cu lanţurile muntoase dizolvîndu-se ca ceaţa înaintea zorilor. Aici bătrîneţea era omniprezentă ― dar nu şi moartea, căci Luna nu trăise niciodată, pînă acum.
Naveta fu poziţionată deasupra hotarului dintre zi şi noapte. Dedesubt se încolăcea un haos de umbre furişe şi vîrfuri strălucitoare, izolate, agăţînd primele raze ale lentului răsărit. Era un loc înfricoşător pentru a încerca o aselenizare, chiar sprijinit de cea mai modernă aparatură. Însă se îndepărtau încet de acest loc, înaintînd spre faţa întunecată a satelitului.
Apoi, pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu noaptea, Floyd observă că suprafaţa solului nu era în totalitate întunecată. Pretutindeni izvora o irizaţie fantomatică, în care munţii, văile şi cîmpiile puteau fi lesne văzute. Pămîntul, uriaşa Lună a Selenei, scălda peisajul de dedesubt cu radiaţia sa.
Pe panoul pilotului, deasupra ecranelor radar, sclipeau puncte de lumină, cifrele se-nlănţuiau într-un joc continuu pe displayurile computerelor, înregistrînd date şi distanţe. Mai aveau de parcurs peste o mie de kilometri cînd greuta­tea reveni, odată cu pornirea jeturilor reactive. Un răstimp nesfîrşit Luna acoperi întregul cer, soarele se scufundă după orizont, ca în final un crater imens să umple întregul cîmp vizual. Naveta cobora în direcţia vîrfurilor sale centrale ― şi brusc Floyd observă în apropierea unuia dintre masivi o lumină intensă, fulgerînd regulat. Pe Pămînt ar fi conside­rat-o farul unui aeroport şi o privi cu emoţie. Era dovada că Omul stabilise un alt cap de pod pe Lună.
Craterul se căscase atît de mult, încît versanţii începeau să dispară dincolo de linia orizontului, iar gropile care-i punctau interiorul să-şi dezvăiuie realele dimensiuni. Unele din ele, aşa mărunte cum păreau din spaţiu, măsurau totuşi kilometri în diametru, fiind capabile să înghită cu uşurinţă oraşe întregi.
Sub comandă automată, naveta lunecă din înălţimea ce­rului înstelat spre tărîmul sterp, scînteietor în bătaia razelor reflectate de Pămînt. Acoperind fluieratul motoarelor şi zgo­motul bip-bip-urilor electronice rostogolite în cabină, o voce se auzi chemînd de undeva:
― Control Clavius către Special 14. Vă apropiaţi binişor. Vă rugăm efectuaţi verificarea manuală a mecanismelor de asolizare, a presiunii hidraulice şi a amortizoarelor.
Pilotul acţiona o serie de întrerupătoare, becuri verzi se aprinseră şi se stinseră şi transmise la rîndu-i:
― Verificările manuale încheiate. Sistemele de asolizare, presiunea, amortizoarele în ordine.
― Recepţionat, confirmă Luna, iar coborîrea continuă fără alte mesaje, exceptîndu-le pe cele schimbate de maşini, transmiţîndu-şi impulsuri binare în secvenţe de mii de ori mai rapide decît ritmul în care comunicau făuritorii lor.
Unele dintre vîrfurile munţilor se aflau deja deasupra navetei; solul se găsea la numai cîteva sute de metri, iar farul de direcţionare scapără neobosit peste un grup de clădiri joase şi vehicule ciudate.
Pe durata ultimelor etape ale aselenizării, motoarele ge­nerară o melodie stranie; o succesiune de pulsaţii impuse de execuţia corecţiilor finale. Deodată, un nor dens de praf ascunse totul, jeturile scoaseră un ultim bas profund, iar naveta se legănă o clipă, asemeni unei bărci săltate de valuri. Şi se scurseră multe minute pînă ce Floyd acceptă cu ade­vărat liniştea care-l învăluise brusc şi gravitaţia uşoară ce-i lega de podea.
Încheiase, fără incidente şi în ceva mai mult de o singură zi, incredibila călătorie la care oamenii visaseră vreme de două mii de ani. La capătul unui zbor normal, de rutină, păşise în sfîrşit pe solul selenar.

10. Baza Clavius

Clavius, cu cei 200 de kilometri în diametru, este al doilea crater ca mărime de pe faţa vizibilă a Lunii, situîndu-se în centrul platoului Sudic. Este foarte bătrîn; mileniile de vulcanism şi bombardament meteoric l-au ciuruit şi i-au brăzdat pereţii. De la ultima perioadă de geneză a craterelor însă, cînd sfărîmături din centura de asteroizi încă loveau planetele interioare, a cunoscut o pace de o jumătate de milion de ani.
Acum lucrurile începuseră din nou să se mişte, pe şi dedesubtul întinderii sale, deoarece Omul îşi stabilise aici prima sa tabără permanentă de pe Lună. Baza Clavius putea, la nevoie, să reziste numai prin mijloace proprii. Toate cele necesare vieţii erau extrase din rocile zdrobite, arse şi tratate chimic. Solul Selenei, dacă ştiai unde să cauţi, dăruia hidrogen, oxigen, carbon, azot, fosfor şi multe alte elemente.
Baza constituia un sistem închis, asemeni unui model la scară redusă al Pămîntului, reciclîndu-şi toate substanţele vitale. Atmosfera se purifica într-o vastă "seră" ― o încăpere subterană, largă, circulară, în climatul umed şi cald al căreia, sub lămpi orbitoare noaptea şi filtre solare ziua, erau culti­vate hectare întregi de plante verzi. Erau mutanţi vegetali special proiectaţi atît pentru oxigen, cît şi pentru a constitui o sursă de hrană, ca un produs secundar.
Cantităţi mult mai mari de alimente se sintetizau chimic. Deşi pasta verzuie circulînd prin tuburile de plastic n-avea darul să tenteze un gurmand, biochimiştii reuşeau să o transforme în fripturi şi biftecuri pe care numai un expert le-ar fi putut deosebi de original.
O mie o sută de bărbaţi şi şase sute de femei, cu toţii specialişti şi tehnicieni de înaltă clasă selecţionaţi cu grijă pe Pămînt, formau personalul enclavei. Deşi traiul pe Lună era scutit de greutăţile, dezavantajele şi pericolele primelor zile de pionierat, cerea totuşi o serioasă pregătire psihologică, nefiind nici pe departe recomandat suferinzilor de claustro­fobie. Întrucît tăierea în stînca sau lavă era costisitoare şi dura mult, modulul standard de locuit nu depăşea 1,80 metri lăţime, 3 lungime şi 2,40 înălţime.
Fiecare încăpere era mobilată atractiv, aducînd cu o ca­meră de motel, cu sofa extensibilă, televizor, combină hi-fi şi videofon. Mai mult, cu ajutorul unui artificiu de decoraţie interioară, singurul perete fără deschizături putea fi pres­chimbat printr-o simplă apăsare de buton într-un panoramic peisaj terestru. Alegerea se putea face între opt imagini diferite.
Vizibila înclinaţie spre lux caracteriza baza, cu toate că ar fi fost dificil de explicat celor rămaşi jos pe Pămînt. Fiecare bărbat şi femeie de la Clavius costase o sută de mii de dolari în pregătire, transport şi cazare, încît puţin în plus nu mai conta în scopul menţinerii unei stări de spirit adecvate. Nu se voise artă pentru artă, ci artă pentru sănătatea minţii.
Una din atracţiile bazei ― şi ale Lunii în general ― era gra­vitaţia scăzută, generatoare a unei stări generale de bună dispoziţie. Ea avea şi pericolele ei şi trebuiau să treacă Cîteva săptămîni pînă ce un imigrant de pe Pămînt se adapta la mediu. Pe Lună, corpul omenesc era nevoit să se obişnuiască cu un set nou de reflexe. Pentru prima dată era obligat să facă distincţie între masă şi greutate.
Un individ cîntărind pe Pămînt nouăzeci de kilograme ar fi descoperit încîntat că aici greutatea i se reducea la cinci­sprezece. Şi atît timp cît s-ar fi mişcat rectiliniu uniform ar fi resimţit din plin senzaţia de plutire. Dar imediat ce-ar fi încercat să-şi modifice direcţia sau să se oprească brusc― atunci ar fi aflat că cele nouăzeci de kilograme de masă, de inerţie, încă îl întovărăşesc. Căci ele erau inalterabile, ace­leaşi pe Pămînt, pe Lună, pe Soare sau în spaţiul gol. Înainte ca cineva să se adapteze corespunzător habitatului lunar, era esenţial să memoreze că obiectele erau acum de şase ori mai greoaie decît indica singură greutatea lor. Lecţie învăţată adesea în urma a numeroase ciocniri şi lovituri, care dealtfel îi obligau pe cei experimentaţi să păstreze distanţa faţă de noii veniţi.
Cu sistemul ei de ateliere şi birouri, magazii, generatoare de energie, laboratoare, bucătării şi hangare, centre ciberne­tice şi uzine alimentare, Baza Clavius devenise o lume în miniatură. Ironie a soartei, multe din tehnicile întrebuinţate în construcţia imperiului subteran fuseseră dezvoltate în anii Războiului Rece.
Cine lucrase cîndva în domeniul rachetelor se simţea ca acasă la Clavius. Pe Lună domneau aceleaşi reguli de convieţuire ca în adăposturile militare, aceeaşi protecţie îm­potriva mediului ostil, cu singura diferenţă că totul era clădit în slujba păcii. După zece mii de ani, omul descoperise în sfîrşit ceva la fel de captivant ca şi războiul.
Din nefericire, nu toate naţiunile înţeleseseră aceasta.


Munţii atît de semeţi înainte de aselenizare se volatilizaseră ca prin minune, înghiţiţi sub accentuata curbă a orizontului lunar. În jurul navei spaţiale se întindea o cîmpie plată, cenuşie, mirific luminată de Pămînt. În ciuda cerului negru ca smoala, dacă ochii nu erau protejaţi de reflexiile solului se zăreau doar stelele cele mai strălucitoare .
O serie de vehicule cu forme bizare rulau către Aries ― macarale, buldozere, transportoare de serviciu ― unele automate, altele deservite de şoferi ocupînd cabine presurizate. Majoritatea se deplasau pe cauciucuri sferice, deoarece terenul nu prezenta neregularităţi. O singură tanchetă rula pe acele roţi deosebite şi flexibile care se dovediseră a constitui soluţia cea mai potrivită pentru solul lunar. Compuse din plăci cu montură şi suspensie independentă, dispuse pe circumferinţa unui cerc, păstrau multe din avantajele şenilei, din care evoluaseră dealtminteri. Puteau să-şi modifice forma şi diametrul după denivelările pistei şi, spre deosebire de şenilă, să funcţioneze în continuare în lipsa unora din elemente.
Un bus micuţ cu tub extensibil de abordare ca trompa unui elefant se freca cu afecţiune de navetă. Cîteva secunde mai tîrziu, de afară se auziră lovituri înfundate, urmate de şuierul aerului în vreme ce se realiza echilibrarea presiunilor. Uşa interioară a ecluzei se deschise larg, iar comitetul de întîmpinare păşi înăuntru.
În frunte se găsea Ralph Halvorsen, Administratorul Provinciei de Sud ― ceea ce desemna nu numai baza, ci şi toate echipele de cercetare care operau din ea. Alături de el şedea doctorul Roy Michaels, şeful de laborator, un geofizician scund şi încărunţit cunoscut de Floyd din întîlniri anterioare şi alţi şase bărbaţi. Îl salutară cu un respect încărcat de uşurare; de la Administrator în jos, era evident că aşteptaseră şansa de a ceda o parte din griji.
― Sîntem bucuroşi să vă avem printre noi, domnule doctor Floyd, spuse Halvorsen. Cum aţi călătorit?
― Excelent. Sînt convins că mai bine nu se poate. Echipajul s-a îngrijit în mod deosebit de mine.
Continuară schimbul de fraze cerut de protocol în vreme ce autobuzul se îndepărta de navetă. Printr-un acord tacit, nimeni nu aborda subiectul vizitei sale. La vreo trei sute de metri de astrodrom îi întîmpină o inscripţie proeminentă:

BINE AŢI VENIT LA BAZA CLAVIUS
Corpul astronautic S.U.A.
1994

Plonjară apoi într-o despicătură care-i conduse repede sub nivelul solului. O poartă masivă se trase în lături, apoi se închise în urma lor. Procedeul se repetă de încă două ori. Abia cînd ultimul panou blindat culisă la loc, aerul se auzi năvălind în încăperea tubulară de la intrarea Bazei.
După un scurt drum printr-un tunel străbătut de cabluri şi conducte, vibrînd de reverberaţiile unui duduit îndepărtat, ajunseră în sectorul executiv, iar Floyd se regăsi printre familiarele maşini de scris, hărţi şi calculatoare, telefoane ţîrîind încontinuu. Oprindu-se înaintea uşii cu placheta administrator, Halvorsen îşi preveni diplomatic însoţitorii:
― Dr. Floyd şi cu mine vom întîrzia cîteva momente.
Ceilalţi încuviinţară, dispărînd în josul coridorului. O siluetă mică şi agitată îl întrerupse însă pe Halvorsen înainte să-l poftească pe Floyd în birou, înghesuindu-se în el.
― Tăticule! Ai fost Afară! Şi mi-ai promis c-o să mă iei cu tine!
― Diana, exclamă tatăl cu tandreţe exasperată, ţi-am spus c-am să te iau dacă e posibil. A trebuit să mă grăbesc să-l întîmpin pe domnul doctor Floyd. Dumnealui tocmai a sosit de pe Pămînt. Acum dă frumos mîna cu dumnealui.
Fetiţa ― Floyd îi aprecie vîrsta la circa opt ani ― întinse o mînuţă subţiratică. Chipul ei îi era vag familiar şi brusc Floyd remarcă zîmbetul enigmatic al administratorului. Tulburat, înţelese.
― Nu-mi vine să cred! Cînd am fost ultima dată aici avea numai cîteva luni.
― Păi da, săptămînă trecută şi-a sărbătorit cea de-a patra aniversare, îi răspunse plin de mîndrie interlocutorul. Copiii se dezvoltă altfel în gravitaţie redusă. Nu îmbătrînesc la fel de repede ― şi trăiesc mai mult decît noi.
Floyd o privi fascinat pe "domnişoara" sigură de sine dinaintea sa, observîndu-i ţinuta graţioasă şi neobişnuit de delicata structură osoasă.
― Îmi pare bine să te văd, Diana. După care ceva, poate curiozitatea, poate politeţea, îl determină să întrebe: Ţie ţi-ar place să mergi pe Pămînt?
Ochii fetiţei se rotunjiră a uimire, apoi ea scutură din cap şi spuse:
― E un loc tare urît; te loveşti cînd cazi jos. Şi-s prea mulţi oameni.
Aşadar aici, reflectă Floyd, se află prima generaţie de Născuţi în Spaţiu; vor fi tot mai mulţi în anii ce vin. Deşi era tristeţe în gîndul lui, prezentă era şi o mare speranţă. Cînd Pămîntul avea să fie îmblînzit şi liniştit pe deplin, şi poate puţin obosit, încă se va găsi loc pentru cei ce iubesc libertatea, pentru pionieri, pentru aventurierii fără de odihnă. Însă de această dată uneltele lor nu vor mai fi puşca şi toporul, canoea şi căruţa, ci energia nucleară, jeturile plasmatice şi fermele hidroponice. Clipa în care Terra, ca orice mamă, avea să-şi ia rămas bun de la copii se apropia cu repeziciune.
Cu un amestec de promisiuni şi ameninţări, Halvorşen reuşi să-şi îndepărteze odrasla. Îl conduse pe Floyd într-un birou nu mai mare de doi metri pătraţi, dar care conţinea totuşi facilităţile şi însemnele tipice unui şef de departament cu un salariu anual de 50.000 dolari . Portrete autografiate ale unor politicieni, printre care Preşedintele Statelor Unite şi Secretarul General al ONU, ornau unul din pereţi, în vreme ce fotografiile cu semnătură ale cîtorva astronauţi celebri acopereau în mare parte un altul.
Floyd se scufundă într-un fotoliu de piele, unde fu servit cu un pahar de "sherry", curtoazie a laboratoarelor biochimice.
― Cum stau lucrurile, Ralph? întrebă Floyd, sorbind cu precauţie din băutură, apoi cu mulţumire.
― Nu foarte rău, replică Halvorsen. Totuşi, ceva trebuie să cunoşti înainte de a merge dincolo.
― Ce anume?
― Mă rog, cred că nu greşesc dacă clasific problema ca fiind de natură psihologică, oftă Halvorsen.
― Ah?
― Încă nu e serioasă, dar se agravează pe zi ce trece.
― Cortina trasă în jur.
― Exact. Oamenii mei au devenit foarte îngrijoraţi. La urma urmei, majoritatea dintre ei au rude pe Pămînt şi aceste rude consideră probabil că ei sînt morţi datorită epidemiei.
― Sincer îmi pare rău, însă nu am găsit o poveste mai plauzibilă. Asta, pînă acum a ţinut. Apropo, l-am întîlnit pe Moisevitch pe Platformă ― pînă şi el luase plasă.
― Presupun că serviciile de securitate sînt mai mult decît fericite.
― Nu foarte. De TMA-1 auzise. Zvonurile încep să se împrăştie. Dar categoric, nu ne putem asuma responsabilitatea unui comunicat pînă ce nu ştim ce naiba este şi dacă nu cumva prietenii noştri chinezi se ascund în spatele lui.
― Dr. Michaels crede că a găsit răspunsul. Arde de ne răbdare să ţi-l spună.
Floyd îşi goli paharul.
― Iar eu ard de nerăbdare să-l ascult! Să mergem.