38. Santinela

― Aerul din navă devine tot mai greu şi aproape mereu mă doare capul. Încă dispun de suficient oxigen, însă purificatoarele n-au curăţat niciodată toată mizeria lăsată de lichidele care au fiert în vid. Cînd lucrurile se înrăutăţesc, cobor în hangar şi respir puţin oxigen în capsule...
N-am înregistrat nici o reacţie la semnalele mele; din cauza înclinaţiei orbitale, acum mă îndepărtez încet de TMA-2. Fiindcă veni vorba, numele pe care i l-aţi dat nu-i prea potrivit ― nu există nici o urmă de cîmp magnetic.
Distanţa minimă care ne desparte e de nouăzeci de kilometri; va creşte la aproape o sută cincizeci pe măsură ce Iapetus se roteşte sub mine, apoi va scade din nou. Voi trece exact pe deasupra obiectului în treizeci de zile, dar nu pot aştepta atîta. Oricum, întîlnirea ar avea loc în întuneric.
Chiar şi aşa, va mai rămîne în cîmpul meu vizual vreme de cîteva minute înainte de a dispare după linia orizontului. Este al naibii de frustrant să nu pot efectua nici o observaţie serioasă.
Aşadar vreau să vă cer aprobarea pentru următorul plan. Capsulele dispun de suficient delta v pentru asolizare şi reîntoarcere. Doresc să execut o EVA şi să observ de aproape obiectivul. Dacă nu pare periculos, mă voi aşeza lîngă el, sau chiar în vîrful lui.
Vasul se va găsi deasupra orizontului în vreme ce eu voi coborî, astfel încît contactul radio nu va fi întrerupt mai mult de nouăzeci de minute.
Sînt convins că aceasta reprezintă singura soluţie. Am străbătut un miliard şi jumătate de kilometri ― nu vreau ca ultimii nouăzeci să mă oprească.


Timp de săptămîni, privind mereu spre Soare cu senzorii ei bizari, Poarta Stelară observase apropierea navei. Creatorii ei o pregătiseră pentru multe lucruri, iar acesta se număra printre ele. Recunoscu ceea ce se pornise către ea din inima caldă a Sistemului Solar.
Dacă ar fi fost vie, ar fi simţit excitare, însă o asemenea emoţie se situa dincolo de capabilităţile sale. Chiar dacă nava ar fi trecut pe lîngă ea, n-ar fi încercat cîtuşi de puţin dezamăgire. Aşteptase trei milioane de ani; era pregătită să aştepte o veşnicie.
Observă, notă şi nu întreprinse nimic în vreme ce vizitatorul îşi regla viteza cu jeturi reactive. Apoi simţi atingerea uşoară a radiaţiei ce încerca să-i pătrundă secretele. Rămase inactivă.
Vasul se afla pe orbită, rotindu-se aproape de suprafaţa acestui satelit pestriţ. Începu să transmită pulsuri de unde radio, înşirînd numerele prime de la 1 la 11 iarăşi şi iarăşi. Curînd semnalele deveniră mai complexe, cu frecvenţe multiple ― ultraviolet, infraroşu, raze X. Poarta Stelară rămase mută; nu avea nimic de spus.
Urmă o pauză lungă înainte de a observa că ceva căzuse spre ea din nava spaţială. Îşi cercetă memoriile, iar circuitele logice luară decizii potrivit ordinelor primite cu atîta timp în urmă.
Sub lumina rece a lui Saturn, Poarta Stelară îşi deşteptă forţele adormite.