37. Experiment

Numiţi-o Poarta Stelară.
Timp de trei milioane de ani s-a rotit în jurul lui Saturn, aşteptînd un moment dintr-un destin ce-ar fi putut să nu se împlinească niciodată. Pentru naşterea ei fusese sfărîmată o lună, iar resturile creaţiei sale încă orbitau în preajmă.
Acum lunga aşteptare se sfîrşise. Pe o altă lume inteligenţa apăruse şi încerca să-şi părăsească leagănul planetar. Un vechi experiment era pe cale să-şi atingă punctul culminant.
Cei ce începuseră acest experiment, cu atît de mult timp în urmă, nu fuseseră oameni şi nici măcar umani. Dar erau din carne şi din sînge şi atunci cînd priveau adîncurile spaţiului ceresc îi încerca uimirea, exaltarea şi singurătatea. Imediat după ce-au obţinut forţa necesară, au pornit spre stele.
În explorările lor au întîlnit viaţa într-o multitudine de forme de manifestare şi au studiat evoluţia pe o mie de planete. Au văzut cît de des scînteile inteligenţei sclipesc şi apoi mor în noaptea cosmică.
Şi deoarece, în toată galaxia nu au găsit nimic mai preţios decît Mintea, pretutindeni i-au încurajat zorii. Au devenit fermieri ai cîmpurilor stelare; semănau, iar uneori culegeau roadele.
Iar alteori, fără tragere de inimă, erau nevoiţi să şi plivească.
Marile reptile dispăruseră de multă vreme atunci cînd nava de observaţie a pătruns în Sistemul Solar, la capătul unei călătorii care durase deja o mie de ani. Vasul a survolat rapid planetele exterioare îngheţate, s-a oprit puţin deasupra deşerturilor muribundului Marte şi apoi a privit în jos către Pămînt.
Întinsă dedesubt, exploratorii au descoperit o lume mişunînd de viaţă. Ani de zile au studiat, colectat, catalogat. După ce au terminat de învăţat tot ce se putea învăţa, au început să modifice. S-au jucat cu destinul multor specii, de pe pămînt şi din ocean. Care din experimentele lor aveau să reuşească, nu puteau şti decît peste cel puţin un milion de ani.
Aveau răbdare, dar nu erau nemuritori. În acest Univers cu o sută de miliarde de stele erau atît de multe de făcut şi alţi sori le aşteptau sosirea. Aşa că s-au lansat încă o dată în abis, ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată înapoi.
Nici nu ar fi fost nevoie. Servitorii lăsaţi în urmă aveau să facă restul.
Pe Pămînt, gheţarii veniră şi plecară, în vreme ce deasupra lor Luna îşi păstra secretul. Cu un ritm şi mai lent decît al înaintării gheţurilor polare, valurile civilizaţiei se retraseră şi se întinseră peste galaxie. Imperii stranii şi frumoase şi cumplite se ridicară şi căzură, lăsîndu-şi cunoştinţele moştenire urmaşilor. Pămîntul nu a fost uitat, dar o altă vizită ar fi ajutat prea puţin. Era doar una dintr-un milion de lumi tăcute, din care puţine aveau să vorbească vreodată.
Printre stele, evoluţia tindea către noi ţinte. Primii exploratori ai Pămîntului îşi atinseseră de mult limitele cărnii şi ale sîngelui; imediat ce maşinile lor au devenit mai bune decît trupurile, a sosit vremea să se mute. Întîi creierele, apoi numai gîndurile le-au transferat în noi şi strălucitoare cămine de plastic şi metal.
Cu ele porniră printre aştri. Nu au mai construit nave. Ei înşişi erau nave cosmice.
Era entităţilor-maşină trecu repede. În neostoitele lor experimente, au învăţat să stocheze informaţia în însăşi structura spaţiului, păstrîndu-şi gîndurile pentru eternitate în modele îngheţate de lumină. Puteau deveni creaturi de radiaţie, eliberaţi în cele din urmă de tirania materiei.
S-au transformat aşadar în energie pură, iar pe o mie de lumi carcasele golite pe care le-au abandonat au încins un dans nebun al morţii, după care s-au prăbuşit lovite de rugină.
Deveniseră lorzii galaxiei, dincolo de atingerea timpului. Puteau călători printre stele, scufundîndu-se asemeni ceţii prin interstiţiile cele mai mici ale spaţiului. În ciuda puterilor de zei nu şi-au uitat însă originea, în mîzga călduţă a unei mări dispărute.
Şi încă supravegheau experimentele pe care strămoşii lor le declanşaseră, cu atîta timp în urmă.