39. În ochi

Discovery arăta ca atunci cînd o privise din spaţiu plutind pe orbita selenară, cu Luna acoperind jumătate din cer. Poate că era o singură schimbare; nu putea fi sigur, dar parte din inscripţiile exterioare, indicînd scopul diverselor conexiuni, conectoare ombilicale şi al altor apendice, deveniseră mai palide pe durata lungii expuneri la Soare.
Acest Soare era în prezent un corp ceresc pe care nici un om nu l-ar fi recunoscut. Prea strălucitor pentru a fi o stea, putea fi totuşi privit direct fără probleme. Nu împrăştia căldură; cînd Bowman îşi ridică mîinile goale în lumina razelor străbătînd hubloul capsulei nu simţi nimic pe piele. Cu acelaşi succes ar fi putut să încerce să se încălzească la lumina Lunii; nici măcar peisajul străin de dedesubt nu-i reamintea mai bine de distanţa care-l separa de Terra.
Părăsea, poate pentru ultima dată, lumea de metal ce constituise căminul lui vreme de luni de zile. Chiar dacă nu s-ar mai fi întors, vasul ar fi continuat să-şi îndeplinească atribuţiunile, transmiţînd datele înregistrate de instrumente înapoi pe Pămînt pînă la o ultimă şi catastrofală defecţiune a circuitelor electronice.
Şi dacă totuşi s-ar fi întors? Ei bine, ar fi rămas în viaţă, poate chiar şi sănătos, încă cîteva luni. Însă asta ar fi fost totul, căci hibernacolele erau inutilizabile fără un computer care să le monitorizeze. N-avea cum să supravieţuiască pînă la sosirea lui Discovery II, patru sau cinci ani de acum încolo.
Renunţă să se gîndească la aceste lucruri pe măsură ce semiluna aurie a lui Saturn se ridica pe cerul dinainte. În întreaga istorie, el era singurul om care admirase priveliştea oferită de gigant. Pentru oricine altcineva, Saturn prezentase întotdeauna un disc complet, întors mereu spre Soare. Acum se transformase într-un arc delicat, cu inelele formînd o linie subţire de-a latul său, asemeni unei săgeţi gata să fie slobozită în Soare.
Pe linia inelelor se găsea steaua strălucitoare a lui Titan, precum şi punctele scînteietoare ale celorlalte luni. Înainte de scurgerea jumătăţii secolului, oamenii aveau să le viziteze pe toate; ce secrete adăposteau însă, el nu va şti niciodată.
Hotarul cu margini drepte al ochiului orb înainta spre el; mai avea de parcurs o sută cincizeci de kilometri, urmînd ca în zece minute să se găsească deasupra ţintei. Ar fi vrut să existe vreo metodă de a şti cu certitudine dacă cuvintele lui ajungeau pe Pămînt, după un interval de o oră şi jumătate de zbor cu viteza luminii. Ar fi fost o ironie a sorţii dacă, printr-o întrerupere a sistemului de relee, el ar fi dispărut în tăcere fără ca cineva să ştie ce i se întîmplase.
Discovery încă era un astru strălucitor pe cerul negru de deasupra, depărtîndu-se tot mai rapid în vreme ce el cîştiga viteză coborînd; curînd jeturile capsulei aveau să-l încetinească iar nava va dispare din cîmpul său vizual, lăsîndu-l singur pe cîmpia albă, cu misterul ei întunecat din centru.
Blocul de abanos urca deasupra orizontului, eclipsînd stelele. Roti naveta şi utiliză întreaga forţă reactivă pentru a frîna. Pe un arc lung şi plat coborî pe suprafaţa lui Iapetus.
Pe o lume cu gravitaţie mai puternică, manevra ar fi fost extravagant de scumpă din punct de vedere energetic. Însă aici capsula cîntărea doar cîteva kilograme; dispunea de cîteva minute bune de zbor înainte de a intra primejdios de mult pe rezervă, pierzînd orice şansă de întoarcere pe Discovery. Nu că ar fi constituit o diferenţă foarte mare...
Altimetrul înregistra şapte kilometri; se îndrepta direct spre masa uriaşă, întunecată, ce se ridica deasupra cîmpiei netede cu o asemenea perfecţiune geometrică încît şoca. Era la fel de lipsită de detalii ca şi cîmpia pe care se găsea. Nu-i apreciase corect adevăratele dimensiuni. Puţine clădiri de pe Pămînt se puteau compara cu ea. Fotografiile atent cercetate indicau o înălţime de peste şase mii de metri. Iar atît cît putea să aprecieze el, proporţiile erau identice cu cele ale lui TMA-1 -acel curios şir de 1, 4, 9.
― Mă aflu la numai cinci kilometri, păstrînd o înălţime de o mie două sute de metri. Încă nici un semn de activitate; nimic pe nici unul din senzori. Feţele par absolut netede. Te-ai aştepta totuşi la un semn provocat de meteori, după atîta amar de vreme!
Şi nu există nici un fel de resturi pe ― presupun c-ar trebui să-i spun acoperiş. De asemenea, nici o deschidere. Speram să găsesc o modalitate de a pătrunde înăuntru.
...Am ajuns deasupra, la o sută cincizeci de metri altitudine. Nu vreau să pierd timp, mai ales că Discovery va ieşi curînd din cîmpul de contact radio. Asolizez. Sigur este suficient de solid, iar dacă nu e, voi activa jeturile fără întîrziere.
O clipă... ce ciudat...
Vocea lui Bowman se stinse într-o tăcere provocată de o uimire totală. Nu era alarmat; realmente nu reuşea să descrie ceea ce vedea.
Plutise deasupra unui dreptunghi plat, lat de şaizeci de metri şi lung de două sute cincizeci, construit din ceva ce păruse la fel de solid ca stînca. Acum însă obiectul lăsa impresia că se îndepărtează de el; exact ca într-o iluzie optică, cînd un corp tridimensional pare, printr-un efort de voinţă din partea privitorului, să se întoarcă pe dos, feţele apropiate şi cele depărtate schimbîndu-şi între ele poziţiile.
Aşa ceva se întîmplă uriaşei şi aparent solidei structuri. Imposibil, de necrezut, dar nu mai era un monolit înfipt în centrul unei cîmpii plane. Ceea ce înainte fusese un acoperiş coborîse brusc la adîncimi nebănuite; un scurt moment ameţitor avu impresia că priveşte în profunzimea unui puţ vertical, o conductă rectangulară ce părea că desfide legile perspectivei deoarece mărimea nu i se micşora cu depărtarea...
Ochiul lui Iapetus clipise, încercînd parcă să îndepărteze o fărîmă de praf stînjenitor. David Bowman avu timp doar pentru o ultimă şi trunchiată propoziţie pe care cei ce aşteptau în Centrul de Control, la un miliard şi jumătate de kilometri depărtare şi optzeci de minute în viitor n-aveau niciodată să o uite:
― Obiectu-i gol pe dinăuntru... continuă la infinit... şi ― ah, Dumnezeule ― e plin de stele!