34. Gheata orbitală

Discovery pătrunsese adînc în sistemul de sateliţi al lui Saturn; planeta însăşi se găsea la distanţă de o zi. Nava trecuse de mult hotarul stabilit de Phoebe, cea mai depărtată dintre lunile saturniene, înaintînd pe o orbită excentrică situată la douăsprezece milioane de kilometri de primară. În faţa ei se găseau Iapetus, Hyperion, Titan, Rhea, Dione, Tethys, Enceladus, Mimas, Ianus ― şi inelele. Sateliţii prezentau în cîmpul telescopului un labirint incredibil de detalii, iar Bowman făcea tot posibilul să transmită pe Pămînt un număr cît mai mare de fotografii. Singur Titan, cu patru mii cinci sute de kilometri în diametru şi la fel de mare ca Mercur, ar fi blocat o echipă ce cercetare vreme de luni de zile; el nu avea decît timpul să arunce, lui Titan şi însoţitorilor săi, o privire fugară. Dar nu era nevoie de mai mult, deja se convinsese că Iapetus constituia într-adevăr ţinta sa.
Cratere de contact ― adevărat, mai puţin numeroase ca pe Marte ― punctau suprafeţele celorlalţi sateliţi, generînd modele aleatoare de umbre şi lumini peste care se întindeau pete strălucitoare, probabil lacuri îngheţate de gaz. Iapetus singur poseda o geografie distinctă şi chiar una foarte stranie.
Una din semisferele corpului ceresc care, asemeni tovarăşilor săi, prezenta lui Saturn mereu aceeaşi faţă, era extrem de întunecată şi lipsită de detalii. În contrast total, pe cealaltă domina un oval de un alb sclipitor, lung de circa şase sute de kilometri şi lat de trei sute. În prezent doar o parte din aceasta formaţiune extraordinară se găsea în lumina zilei, însă motivul variaţiei de strălucire a lui Iapetus devenise evident. În partea vestică a orbitei, strălucitoarea elipsa era îndreptată spre Soare ― şi Pămînt. Pe cealaltă parte rămînea vizibilă doar emisfera întunecată a satelitului.
Imensa elipsă părea perfect simetrică, întinsă pe ecuator, cu axa mare orientată către poli. Marginile le avea atît de precise, încît lăsa impresia că giganticul oval fusese trasat cu grijă de către cineva pe suprafaţa micii luni. Era complet plană. Bowman se întrebă dacă un lac de gheaţă nu constituia o posibila soluţie pentru ghicitoare; cu greu ar fi explicat însă ipoteza lui uimitoarea aparenţă de artificialitate.
Dar nu avea timp să-l studieze pe Iapetus în drumul său spre inima sistemului saturnian, deoarece punctul culminant al călătoriei se apropia cu repeziciune ― ca şi manevrele finale de reorientare ale lui Discovery. Pe durata survolării lui Jupiter, vasul folosise cîmpul gravitaţional ca să-şi sporească viteza. Acum trebuia să efectueze manevra inversă şi anume să piardă cît mai mult din viteză, altminteri ar fi părăsit Sistemul Solar, pornind spre stele. Prezentul curs era menit să o transforme într-un nou satelit al lui Saturn, mişcîndu-se înainte şi înapoi pe o orbită îngustă de trei milioane de kilometri lungime. În punctul cel mai apropiat urma să atingă aproape planeta, iar la capătul opus trebuia să-l întîlnească pe Iapetus.
Chiar dacă soluţiile lor îi parveneau lui Bowman cu o întîrziere de trei ore, computerele de pe Pămînt îl asiguraseră că totul se afla în perfectă ordine. Viteza şi altitudinea erau corecte; nu mai trebuia făcut nimic altceva pînă în momentul apropierii maxime.
Imensul sistem al inelelor acoperise tot cerul, iar nava trecea pe deasupra marginii sale exterioare. Privindu-le de sus, de la circa cincisprezece mii de kilometri, Bowman constată cu ajutorul telescopului că erau compuse în special din gheaţă, sclipind mirific în lumina Soarelui. Era ca şi cum ar fi zburat deasupra unei furtuni care cînd şi cînd, pe alocuri se dădea deoparte, dezvăluind în locul unde ar fi trebuit să se găsească pămîntul peisaje efemere de noapte şi stele.
În vreme ce Discovery se apropia tot mai mult de Saturn, Soarele cobora lent către multiplele arce ale inelelor. Apoi acestea se transformară într-un pod zvelt de argint, străbătînd întreg cerul; deşi nu reuşeau decît să atenueze slab razele solare, miliardele de cristale le refractau şi reflectau într-un extraordinar spectacol pirotehnic. Pe măsură ce Soarele trecea în spatele resturilor de gheaţă orbitînd pe o mie de kilometri lăţime, stafii palide ale propriului său chip mărşăluiau şi interferau pe boltă, umplînd cerul de flăcări şi fulgere. După care Soarele se scufundă dincolo de inele, ele îl încoronară cu arcurile lor iar focurile celeste fură stinse.
Puţin mai tîrziu, nava intră în umbra lui Saturn, atingînd punctul de apropiere maximă faţă de planetă. Deasupra străluceau inelele şi aştrii îndepărtaţi; jos se întindea o pătură abia vizibilă de nori. Nu se zărea nici unul din misterioasele modele luminoase caracteristice nopţii jupiteriene. Poate că Saturn era prea rece pentru astfel de spectacole. Peisajul noros era relevat doar de radiaţia fantomatică a icebergurilor zburătoare, încă iluminate de Soarele ascuns. În centrul arcului format de acestea se găsea o spărtură largă, întunecată, asemeni unei porţiuni lipsă dintr-un pod neterminat, acolo unde umbra planetei cădea pe inele.
Contactul radio cu Pămîntul fusese întrerupt şi n-avea să fie reluat pînă ce nava nu ieşea din spatele lui Saturn. Din fericire Bowman era din cale-afară de ocupat ca să îşi simtă adînc singurătatea; în următoarele cîteva ore fiecare secundă avea să fie importantă pentru verificarea manevrelor deja programate de către calculatoarele terestre.
După luni de pauză, jeturile principale începură să scuipe gheizere de plasmă lungi de kilometri. Gravitaţia reveni pentru scurtă vreme în lumea de imponderabilitate a punţii de control. La o sută cincizeci de kilometri dedesubt, norii de metan şi de amoniac sclipiră într-o lumină pe care nu o mai cunoscuseră înainte, pe măsură ce Discovery străbătea noaptea saturniană asemeni unui astru mic şi înfocat.
În cele din urmă, răsăritul îşi vesti apariţia. Nava, mişcîndu-se din ce în ce mai lent, ieşi din noapte. Nu mai putea scăpa din cîmpul gravitaţional al Soarelui şi nici măcar din cel al lui Saturn, dar continua să se deplaseze suficient de repede ca să atingă orbita lui Iapetus, trei milioane de kilometri mai departe.
Îi vor lua paisprezece zile ca să efectueze ascensiunea, navigînd încă o dată, dar în sens opus, printre sateliţii lui Saturn. Unul cîte unul îi va lăsa în urmă pe Ianus, Mimas, Enceladus, Tethys, Dione, Rhea, Titan, Hyperion... lumi purtînd nume de zei şi zeiţe dispăruţi abia de ieri la scara cosmică a timpului.
Apoi avea să-l întîlnească pe Iapetus. Dacă întîrzia la rendezvous, atunci ar fi căzut iarăşi spre Saturn, repetînd la infinit elipsa de douăzeci şi opt de zile.
O a doua şansă nu va mai avea. La următoarea trecere prin punctul stabilit, Iapetus se va găsi departe, de partea cealaltă a orbitei.
Adevărat, o a doua întîlnire s-ar fi produs cîndva. Însă ea era atît de îndepărtată în viitor încît, orice ar fi survenit între timp, Bowman ştia prea bine că nu avea să-i fie martor.