33. Ambasador

Pe parcursul ultimelor trei luni, David Bowman se adaptase atît de bine solitarului său mod de viaţă, încît abia de-şi mai amintea un altul. Depăşise pragul disperării şi al speranţei, intrînd într-o rutină în mare parte automată, punctată de crize ocazionale atunci cînd unul sau altul dintre sistemele lui Discovery prezenta semne de defecţiune.
Curiozitatea nu îl părăsise însă, iar uneori ţinta spre care zbura îl umplea cu un simţămînt de exaltare şi putere. Nu numai că era reprezentantul întregii umanităţi, dar acţiunile sale din următoarele cîteva săptămîni ar fi putut influenţa chiar viitorul ei. Istoria nu mai conţinea un exemplu asemănător. Era Ambasadorul Extraordinar-Plenipotenţiar al întregii omeniri.
Conştiinţa acestui fapt îl ajuta în multiple feluri. Îl determina să-şi păstreze o înfăţişare curată şi îngrijită, să se bărbierească zilnic, oricît de obosit ar fi fost. Ştia că Centrul de Control îl studiază cu atenţie în aşteptarea celui mai mic semn de anormalitate şi se hotărîse să le facă zadarnică aşteptarea ― cel puţin în privinţa simptomelor mai serioase.
Bowman era conştient de anumite schimbări comportamentale; ar fi fost absurd să se aştepte la mai puţin în astfel de circumstanţe. Nu mai tolera liniştea; exceptînd momentele de odihnă sau atunci cînd discuta cu Pămîntul, regla circuitul de sonorizare al navei la o intensitate aproape dureroasă.
La început, avînd nevoie de compania vocilor umane, ascultase teatru clasic ― în special lucrările lui Shaw, Ibsen, Shakespeare ― sau poezii conţinute de enorma bibliotecă electronică a lui Discovery. Faţă de problemele cu care avea de a face însă el, cele imaginate de scriitori păreau atît de depărtate, atît de uşor de rezolvat cu bun simţ, încît după o vreme se plictisi de ele.
Trecu la operă, în special limbile italiană ori germană, ca atenţia să nu-i fie deloc distrasă nici de minimul conţinut intelectual pe care-i conţin majoritatea operelor. Această fază dură circa două săptămîni, pînă ce realiză că sunetul vocilor superbe nu făcea altceva decît să-i exacerbeze singurătatea. Dar ceea ce umpluse paharul fusese Recviemul lui Verdi, pe care nu-l ascultase niciodată pe Pămînt. Dies Irae, răsunînd pe culoarele navei, îl lăsă complet zdruncinat. Iar cînd trompetele Apocalipsei se auziră din văzduh, nu mai îndură.
Din acea clipă ascultă doar muzică instrumentală. Începu cu compozitorii romantici, abandonîndu-i unul după altul pe măsură ce creaţiile lor emoţionale deveneau prea opresive pentru el. Sibelius, Ceaikovski, Berlioz durară cîteva săptămîni, Beethoven ceva mai mult. Găsi în final pacea, aşa cum mulţi alţii o descoperiseră în acelaşi loc, în arhitectura abstractă a lui Bach, ornamentată ocazional cu Mozart.
Şi astfel Discovery îşi continuă drumul spre Saturn, în pulsaţii răcoroase de clavecin, născute din gîndurile îngheţate ale unui creier transformat în praf de mai bine de două sute de ani.


Chiar şi de la cincisprezece milioane de kilometri, Saturn apărea deja mai mare decît Luna văzută de pe Pămînt. Pentru ochiul liber reprezenta un spectacol glorios; prin telescop era de neimaginat.
Corpul planetei ar fi putut fi confundat cu Jupiter, într-unul din momentele de linişte ale acestuia. O acopereau aceleaşi benzi noroase, deşi mai palide şi mai puţin distincte decît cele ale vecinului ceva mai mare, aceleaşi furtuni de mărimea continentelor, deplasîndu-se încet prin atmosferă. Totuşi, între cele două corpuri cereşti exista o diferenţă izbitoare; chiar de la prima vedere, se observa imediat că Saturn nu era sferic. Planeta era atît de turtită la poli, încît uneori dădea impresia de diformitate.
Spectacolul inelelor atrăgea continuu ochii lui Bowman; în complexitatea detaliului şi delicateţea umbrelor, constituiau un univers în ele însele. Pe lîngă graniţa principală dintre inelele exterioare şi cele interioare, se mai observau cel puţin încă cincizeci de alte subdiviziuni sau hotare, unde luminozitatea giganticului halou al lui Saturn se modifica vizibil. Era ca şi cînd planeta ar fi fost înconjurată de o mulţime de discuri concentrice, toate atingîndu-se între ele şi atît de plate încît păreau tăiate din cea mai subţire hîrtie. Întregul arăta asemeni unei delicate opere de artă, o jucărie fragilă demnă de admirat dar nu şi de atins vreodată. Nici un efort de voinţă nu era capabil să-i permită lui Bowman să aprecieze corect adevăratele dimensiuni ale peisajului şi să-l convingă că întregul Pămînt, dacă ar fi fost adus aici, ar fi dat impresia unei bile rostogolindu-se pe o margine de farfurie.
Uneori cîte o stea ajungea în spatele inelelor, pierzînd puţin din strălucire. Continua să lumineze prin materialul lor translucid ― cu toate că adeseori clipea, atunci cînd unul din fragmentele mai mari producea o eclipsă pasageră.
Inelele, aşa cum se ştiuse încă din secolul al nouăsprezecelea, nu erau solide: ar fi fost o imposibilitate mecanică. Erau constituite din miliarde de fragmente, probabil resturile unui satelit ce se apropiase prea mult, fiind rupt în bucăţi de forţele de flux şi reflux ale gigantului. Oricare le-ar fi fost însă originea, specia umană era norocoasă să privească o asemenea minune; Sistemul Solar se bucura de prezenţa lor doar pentru o scurtă perioadă.
În 1945, un astronom britanic demonstrase că inelele sînt efemere; forţele gravitaţionale aveau curînd să le distrugă. Urmînd acest raţionament înapoi în timp, rezulta că fuseseră recent create ― acum două sau trei milioane de ani.
Dar nimeni nu se gîndise la curioasa coincidenţă ce făcuse ca inelele lui Saturn să se nască simultan cu Omul.