Exceptînd mesele grăbite din carusel (din fericire automatele de bucătărie nu fuseseră deteriorate) Bowman practic trăia pe puntea de control. Moţăia în scaun, astfel încît să poată detecta orice semn de pericol de la cea dintîi manifestare. Urmînd instrucţiunile Centrului de Control, instalase o serie de sisteme de securitate ce funcţionau suficient de bine. Începuse chiar să pară probabil că va supravieţui pînă cînd Discovery va ajunge pe Saturn ― lucru care avea să se petreacă oricum, fie că el se va afla sau nu în viaţă.
Deşi nu dispunea de timp ca să privească decorul înconjurător ― iar bolta spaţială nu constituia o noutate pentru el, ceea ce se găsea acolo, dincolo de hublourile de observaţie, aproape că-l împiedica să se concentreze chiar şi asupra problemelor legate de supravieţuire. Drept în faţă, după cum era în prezent orientat vasul, se întindea Calea Lactee, cu norii ei de stele atît de numeroase încît îţi paralizau judecata. Acolo se găseau ceţurile învolburate din Sagittarius, roiurile fierbinţi de sori care ascundeau pentru totdeauna inima galaxiei de ochii omului. Acolo se afla umbra cunoscută dintre braţele spiralate ale Galaxiei, o gaură în spaţiu unde nu strălucea nici un astru. Şi tot acolo se afla Alpha Centauri, cea mai apropiată dintre stele, prima staţie situată dincolo de hotarele Sistemului Solar.
Deşi întrecută în strălucire de Sirius şi de Canopus, Alpha Centauri era cea care atrăgea constant privirile şi gîndurile lui Bowman ori de cîte ori privea afară. Acel punct luminos, ale cărui raze călătoreau ani de zile ca să ajungă pînă la el, devenise simbolul dezbaterilor secrete dezlănţuite pe Pămînt, ale căror ecouri îi parveneau şi lui din cînd în cînd.
Nimeni nu se îndoia de existenţa unei legături între TMA-1 şi sistemul saturnian, deşi savanţii nu acceptau în totalitate ideea că fiinţele ce ridicaseră monolitul ar fi fost originare de aici. Pentru viaţă, Saturn era mai ostil încă decît Jupiter, iar numeroşii săi sateliţi erau îngheţaţi într-o iarnă veşnică, la temperaturi de sub trei sute de grade. Numai unul dintre ei, Titan, poseda o atmosferă proprie, iar aceasta era în fapt un înveliş subţire de metan otrăvitor.
Aşa că după toate probabilităţile, creaturile care vizitaseră Luna cu atît de mult timp în urmă erau nu numai extraterestre, ci şi extrasolare; fiinţe sosite din alte stele, stabilindu-şi bazele oriunde ar fi dorit. Iar acest fapt ridica o altă chestiune: era în stare vreo tehnologie, oricît de avansată, să ofere mijloacele de a străbate prăpastia dintre Sistemul Solar şi cel mai apropiat soare străin?
Mulţi oameni de ştiinţă negau cu hotărîre posibilitatea. Argumentau că Discovery, cea mai rapidă navă spaţială proiectată de către om, ar fi avut nevoie de douăzeci de mii de ani ca să ajungă pe Alpha Centauri ― şi de milioane de ani ca să străbată o distanţă apreciabilă în galaxie. Şi chiar dacă în anii ce aveau să vină sistemele de propulsie vor evolua dincolo de previziuni, în cele din urmă tot se vor izbi de bariera intangibilă a vitezei luminii. Prin urmare, constructorii lui TMA-1 trebuiau să împartă acelaşi Soare cu omul şi deoarece de-a lungul timpului nu-şi manifestaseră prezenţa, însemna că probabil dispăruseră.
O minoritate zgomotoasă refuza să fie de acord. Chiar dacă e nevoie de secole ca să călătoreşti de la o stea la alta, spuneau ei, nu constituia un obstacol pentru nişte exploratori suficient de hotărîţi. Tehnica hibernării, folosită chiar pe Discovery, reprezenta un posibil răspuns. Altul îl constituia o lume închisă, artificială, pornită într-o călătorie ce s-ar fi întins pe mai multe generaţii.
În orice caz, de ce să se presupună că alte fiinţe raţionale aveau o durată de viaţă la fel de scurtă ca a omului? În Univers puteau exista fiinţe pentru care un voiaj de o mie de ani să nu producă decît o uşoară plictiseală...
Astfel de argumente, teoretice aşa cum erau, priveau o chestiune de importanţă majoră, implicînd conceptul "timpului de reacţie". Dacă TMA-1 era într-adevăr un soi de sonerie cosmică, ajutat probabil de alte dispozitive din preajma lui Saturn, atunci mesajul său nu avea să-şi atingă destinaţia de ani de zile. Chiar dacă răspunsul ar fi fost dat numaidecît, omenirea dispunea totuşi de un interval măsurabil în decenii ― mai probabil chiar în secole. Pentru mulţi, gîndul era deosebit de liniştitor.
Nu însă pentru toţi. Cîţiva savanţi ― majoritatea împătimiţi ai plajelor îndepărtate ale fizicii teoretice ― puneau deconcertanta întrebare: "Sîntem oare siguri că viteza luminii constituie o barieră impenetrabilă?" Adevărat că teoria generală a relativităţii se dovedise remarcabil de durabilă, în curînd urmînd să-şi sărbătorească primul centenar, dar şi ea începuse să prezinte fisuri. În plus, dacă Einstein nu putea fi contrazis, cel puţin erau datori să încerce să îl ocolească.
Cei ce sponsorizau respectivul punct de vedere vorbeau cu speranţă de scurtături prin alte dimensiuni, linii mai drepte decît linia dreaptă, de conectivitatea hiperspaţială. Le plăcea teribil de mult să folosească o expresie edificatoare rostită de un matematician de la Princeton-ul secolului trecut: "Găuri de viermi în spaţiu." Criticilor li se reamintea maxima lui Niels Bohr: "Teoria ta este trăznită, dar nu suficient de trăznită pentru a fi valabilă."
Dacă între fizicieni avea loc această dispută, ea nu însemna nimic comparativ cu cea dintre biologi, atunci cînd dezbăteau antica şi venerabila problemă a înfăţişării fiinţelor extraterestre. Se formaseră două tabere opuse, una din ele explicînd că astfel de creaturi trebuiau să fie umanoide, cealaltă convinsă că "ei" arătau cu totul altfel decît omul.
Cei ce optaseră pentru prima variantă erau convinşi că modelul celor două picioare, celor două braţe, ale principalelor organe de simţ plasate în punctul cel mai înalt, era atît de reuşit şi de normal încît era absurd să te gîndeşti la un altul mai bun. Desigur, existau cu siguranţă deosebiri minore, ca şase degete în loc de cinci, culori ciudate ale părului, ori aranjamente faciale stranii; însă majoritatea extratereştrilor inteligenţi ― în mod uzual desemnaţi sub abrevierea de E.T. ― trebuiau să fie atît de similari cu Omul, că la o singură privire aruncată de la depărtare, în lumină proastă, nici n-ar fi trebuit să fie deosebiţi de acesta.
Opinia antropomorfă era ridiculizată de un alt grup de biologi, adevărate produse ale Erei Spaţiale, ce se simţeau liberi de prejudecăţile trecutului. Ei arătau că trupul omenesc constituie rezultatul a milioane de alternative evoluţioniste, alese de şansă de-a lungul timpului. În oricare din aceste nenumărate momente decisive, zarurile genetice ar fi putut cădea pe alte numere, poate cu rezultate chiar mai fericite. Deoarece corpul uman e un amestec bizar de improvizaţii, fiind plin de organe care au trecut de la o funcţie la alta, nu totdeauna cu succes deplin, şi de altele scoase din uz ca apendicele, nu numai nefolositoare în prezent, ci chiar dăunătoare.
Alţi gînditori, descoperi Bowman, împărtăşeau puncte de vedere mai exotice. Nu erau de părere că fiinţe cu adevărat avansate ar fi posedat trupuri. Mai devreme ori mai tîrziu, pe măsură ce cunoaşterea ştiinţifică progresa, trebuiau să se debaraseze de adăposturile fragile oferite de Natură şi aflate la cheremul accidentelor şi al bolilor, care-i sorteau inevitabil morţii. Astfel, ei le-ar fi schimbat, înlocuindu-le cu construcţii de metal şi plastic, descoperind în acest mod nemurirea. Creierul ar fi rămas o vreme ultima rămăşiţă a corpului organic, direcţionînd membrele mecanice şi studiind Universul prin senzori electronici ― simţuri cu mult mai fine şi mai subtile decît cele pe care evoluţia oarbă le-ar fi dezvoltat vreodată.
Chiar şi pe Pămînt, primii paşi în această direcţie fuseseră deja făcuţi. Existau milioane de oameni, altădată condamnaţi, care trăiau fericiţi datorită membrelor, rinichilor, plămînilor şi inimilor artificiale. Procesul nu putea avea decît o singură concluzie ― oricît de depărtată ar fi fost aceasta.
Iar în final şi creierul ar urma să dispară. Ca locaş al conştiinţei de sine nu era esenţial; dezvoltarea inteligenţei artificiale o dovedise. Conflictul dintre minte şi maşină şi-ar fi găsit o rezolvare în sfîrşit, în eternul armistiţiu al totalei simbioze...
Acesta să fie însă finalul? O serie de biologi cu înclinaţii mistice mergeau încă mai departe. Speculau, inspirîndu-se din preceptele multor religii, că mintea se va elibera la urma urmei de materie. Trupul mecanic, asemeni celui de carne şi de sînge, nu reprezenta decît un pas către ceva pe care, de multă vreme, omul îl numise "spirit".
Şi dacă se mai găsea ceva dincolo de el, numele lui nu putea fi altul decît Dumnezeu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu