31. Supravieţuitor

Munca constituie remediul cel mai bun pentru orice şoc, iar Bowman avea acum de lucru cît pentru toţi camarazii săi dispăruţi. Cît mai rapid posibil, începînd cu sistemele fără de care el şi nava ar fi murit, trebuia s-o aducă pe Discovery în stare operaţională.
Sistemele de suport vital reprezentau prima dintre priorităţi. Se pierduse mult oxigen, dar rezervele erau suficient de mari ca să susţină un singur om. Reglarea presiunii şi a temperaturii se efectua în mare parte automat; rareori Hal fusese nevoit să intervină. Monitoarele de pe Pămînt reuşeau să îndeplinească multe din funcţiunile inteligente ale computerului ucis, în ciuda importantului interval de timp dintre fenomen şi reacţia la el. Orice defecţiune ― mai puţin o spărtură serioasa în carcasă ― avea nevoie de ore ca să devină o problemă serioasă, timp îndestulător pentru a o preveni.
Circuitele energetice, de navigaţie şi propulsie nu fuseseră afectate; în orice caz, de ultimele două Bowman nu va avea nevoie luni de zile, pînă în clipa întîlnirii cu Saturn. În plus, chiar de la distanţă Pămîntul era capabil să supravegheze manevrele. Ajustările orbitale finale aveau să fie neplăcute datorită nesfîrşitelor verificări, însă aceasta nu reprezenta un impediment serios.
Evacuarea trupurilor neînsufleţite constituise de departe cea mai neplăcută dintre treburi. Era bine că membrii echipei de observaţie îi fuseseră colegi, dar nu prieteni apropiaţi, se pomenise gîndind Bowman. Se antrenaseră împreună vreme de cîteva săptămîni; privind retrospectiv, astăzi înţelegea că totul nu fusese decît un test de compatibilitate.
Cînd în final sigilă hibernacolele pustii, se simţi asemeni unui profanator de morminte egiptene. Kaminski, Whitehead şi Hunter vor ajunge cu toţii pe Saturn înaintea lui, dar după Frank Poole. Cumva, gîndul îi produse o satisfacţie amară.
Nu încercă să verifice dacă restul sistemului de hibernare se comporta normal. Deşi în ultimă instanţă viaţa sa ar fi atîrnat de buna lui funcţionare, era totuşi o problemă care nu presa. Pînă la intrarea navei pe orbită multe lucruri ar fi putut să se mai întîmple.
Era chiar posibil, deşi nu studiase cu atenţie nivelul rezervelor, ca printr-o raţionalizare grijulie să rămînă în viaţă fără ajutorul hibernării, pînă la sosirea ajutoarelor. Dacă reuşea să supravieţuiască şi din punct de vedere psihologic, reprezenta o cu totul altă chestiune.
Se străduia să evite să se gîndească la asemenea probleme de viitor şi să se concentreze pe cele esenţiale şi imediate. Treptat curăţă vasul, verifică dacă maşinile funcţionau cum se cuvine, discută dificultăţile tehnice cu Terra, operînd pe baza unui program de odihnă minimă. Pe parcursul primelor săptămîni, arareori avu timp să se gîndească la marele mister spre care gonea inexorabil ― deşi de uitat nu-l uitase niciodată.
În cele din urmă, după ce în navă se stabili încet rutina ― una care-i necesita constant supravegherea ― Bowman reuşi să-şi facă timp să studieze rapoartele şi rezumatele trimise de pe Pămînt. Din nou şi din nou ascultă înregistrarea făcută în momentul cînd TMA-1 salutase răsăritul prima dată în trei milioane de ani. Privea figurile costumate mişcîndu-se în jur, zîmbind la panica ce-i cuprinsese pe toţi în clipa emiterii semnalului, care le blocase receptoarele radio cu forţa vocii sale electronice.
De atunci, lespedea neagră nu mai făcuse nimic. Fusese acoperită, apoi expusă din nou la Soare, fără reacţie. Nu se întreprinsese nici o acţiune de a o tăia, parte din precauţie ştiinţifică dar şi de teama unor posibile consecinţe negative.
Cîmpul magnetic care condusese la descoperirea ei dispăruse odată cu ţipătul electronic. Poate că, teoretizau unii experţi, fusese generat de un curent electric stabilit într-un superconductor, unde îşi păstrase astfel energia vreme de eoni pînă în momentul cînd fusese nevoie de ea. Că monolitul dispunea de o sursă proprie de energie părea cert; energia solară absorbită în decursul scurtei expuneri la lumină nu explica intensitatea semnalului.
O altă trăsătură curioasă, poate lipsită de importanţă, dusese la discuţii nesfîrşite. Monolitul măsura trei metri treizeci şi cinci, cu o secţiune transversală de zero treizeci pe un metru cincizeci şi doi. Atunci cînd dimensiunile îi fuseseră verificate cu atenţie, se descoperise că se găseau în proporţie exactă de 1: 4 : 9 ― pătratele primelor trei numere naturale. Nimeni nu oferise o explicaţie satisfăcătoare, însă cu greu ar fi putut fi socotită o coincidenţă, dată fiind precizia extremă a dimensiunilor. De fapt, era chiar umilitor că întreaga tehnologie terestră n-ar fi reuşit să prelucreze un bloc inert din indiferent ce material cu o asemenea acurateţe. Cumva, această expunere pasivă şi aproape arogantă de perfecţiune geometrică impresiona la fel de mult ca celelalte trăsături ale lui TMA-1.
Bowman asculta totodată, cu o detaşare curioasă, scuzele tardive ale Centrului de Control pentru programarea defectuoasă. Vocile sosite de pe Terra conţineau o notă defensivă; îşi imagina recriminările care se aruncau unul altuia între cei ce plănuiseră expediţia.
O serie de argumente aveau, fireşte, incluzînd rezultatele unui studiu secret al Departamentului Apărării, Proiectul BARSOOM, realizat de către Şcoala de Psihologie a Universităţii Harvard în 1989. În acest experiment de sociologie controlată, variate grupuri de populaţie fuseseră asigurate că omenirea intrase în contact cu extratereştrii. Mulţi dintre subiecţii testaţi chiar credeau, cu ajutorul drogurilor, al hipnozei şi efectelor vizuale, că întîlniseră efectiv creaturi de pe alte planete, astfel încît reacţiile lor fuseseră considerate ca fiind autentice.
Unele din ele se dovediseră foarte violente; se părea că în multe fiinţe umane, dealtminteri perfect normale, se găsea un sîmbure bine înrădăcinat de xenofobie. Avînd în vedere palmaresul omenirii în materie de linşaje, pogromuri şi alte asemenea amabilităţi, acest adevăr nu ar fi trebuit să mire pe nimeni. Totuşi, organizatorii studiului se arătaseră foarte neliniştiţi, iar rezultatele nu fuseseră niciodată făcute publice. Cele cinci cazuri de panică totală provocate de difuzarea pe posturile de radio a Războiului Lumilor al lui H. G. Wells veniseră să întărească concluziile experimentului...
În ciuda acestor argumente, Bowman se întreba uneori dacă primejdia şocului cultural constituia singura explicaţie pentru extremul secret în care se desfăşura misiunea. Unele aluzii strecurate în transmisiile recepţionate de el sugerau că blocul S.U.A.-U.R.S.S. spera să obţină unele avantaje din întîietatea stabilirii contactului cu inteligenţe extraterestre. Din punctul său de vedere, privind Pămîntul ca pe un astru mărunt aproape pierdut în strălucirea Soarelui, astfel de consideraţii păreau acum ridicole.
Mai degrabă se arăta interesat ― deşi în prezent chestiunea nu prea mai avea importanţă ― de explicaţia avansată pentru purtarea lui Hal. Nimeni nu avea să fie vreodată sigur de adevăr, însă faptul că unul din computerele 9000 ale Centrului de Control intrase într-o stare de psihoză asemănătoare, aflîndu-se în prezent sub terapie intensivă, indica corectitudinea ipotezei. Nu vor mai comite aceeaşi greşeală a doua oară, iar faptul că ei, constructorii lui Hal, nu reuşiseră să înţeleagă psihologia propriei creaţii, arăta cît de dificilă se putea dovedi stabilirea comunicaţiei cu alte fiinţe raţionale.
Lui Bowman îi venea uşor să creadă teoria doctorului Simonson că sentimentele de vină din subconştient, cauzate de conflictele de programare, îl determinaseră pe Hal să încerce să rupă legătura cu Pămîntul. Şi îi plăcea să creadă, deşi din nou era vorba de ceva ce nu putea fi niciodată dovedit, că Hal nu avusese cîtuşi de puţin intenţia să-l omoare pe Poole. Încercase doar să distrugă dovezile, căci dacă unitatea AE-35 raportată ca arsă ar fi fost adusă înăuntru şi se dovedea operaţională, atunci minciuna lui ar fi fost dată în vileag. După aceea, asemeni oricărui criminal încurcat tot mai tare în propria-i plasă de minciuni, panicase.
Iar panica reprezenta un lucru pe care Bowman îl înţelegea mai bine decît ar fi dorit, întrucît cunoscuse sentimentul de două ori în viaţă. Prima dată ca adolescent, făcînd surfing şi fiind cît pe ce să se înece şi a doua oară ca astronaut în timpul antrenamentelor, cînd o supapă defectă îl convinsese că oxigenul i se va termina înainte de a ajunge la adăpost.
În ambele ocazii aproape îşi pierduse judecata; se aflase la cîteva secunde distanţă de a se transforma într-un ghem inconştient de impulsuri nervoase. De fiecare dată reuşise să se controleze, însă învăţase de atunci că orice om, în anumite circumstanţe, poate fi dezumanizat de panică.
Dacă aşa ceva se întîmplă omului, atunci i se putea întîmplă şi lui Hal. Cu acest adevăr, amărăciunea şi sentimentul de a fi fost trădat de către computer începură să se şteargă. În orice caz, ţineau de-acum de un trecut complet umbrit de promisiunea şi ameninţarea unui viitor necunoscut.