35. Ochiul lui Iapetus

Cînd Bowman studiase prima dată suprafaţa lui Iapetus, curioasa elipsă se găsise parţial în umbră, iluminată fiind doar de strălucirea lui Saturn. Acum, pe măsură ce satelitul înainta pe orbita de şaptezeci şi nouă de zile, ea începuse să iasă la lumină.
Privind-o cum îşi mărea dimensiunile aparente în vreme ce Discovery se apropia tot mai mult de momentul inevitabilei întîlniri, Bowman deveni conştient de o obsesie supărătoare. Nu o menţiona în conversaţiile ― sau mai degrabă în comentariile sale ― cu Centrul de Control, pentru a nu lăsa impresia că suferă de halucinaţii.
Poate că şi suferea cu adevărat, întrucît pe jumătate se convinsese că strălucitoarea elipsă înconjurată de solul negru al satelitului era un ochi uriaş şi gol, fixîndu-l neclintit. Un ochi fără pupilă, deoarece nimic nu păta perfecta lui albeaţă.
Numai cînd vasul ajunse la şaptezeci şi cinci de mii de kilometri depărtare, iar Iapetus era de două ori mai mare decît familiara Lună a Pămîntului, Bowman observă punctul negru din centrul formaţiunii. Dar nu mai dispunea de timp pentru o examinare în detaliu: ceasul manevrelor terminale sosise.
Pentru ultima dată motoarele lui Discovery îşi sloboziră energiile. Pentru ultima dată, furia incandescentă a atomilor zdrobiţi lumină sateliţii lui Saturn.
Lui David Bowman, şoapta îndepărtată a jeturilor reactive îi conferi un sentiment de mîndrie ― şi de tristeţe. Îşi îndepliniseră datoria cu o eficienţă lipsită de cusur; aduseseră nava de pe Pămînt în preajma lui Saturn, iar în prezent sosise clipa despărţirii.
Iar după ce îşi va fi golit tancurile de combustibil, Discovery avea să rămînă la fel de inertă şi de neajutorată ca orice cometă sau asteroid, prizonieră neputincioasă a gravitaţiei. Chiar şi cînd vasul de salvare va sosi peste cîţiva ani, o realimentare nu ar fi fost economică. Discovery va rămîne un etern monument dedicat primelor zile ale explorării spaţiale.
Miile de kilometri se transformară în sute, iar indicatoarele nivelului de combustibil trecură simultan pe zero. La panoul de control, ochii lui Bowman zburau neliniştiţi de la un ecran la altul, pe diagramele improvizate ce trebuiau consultate pentru a-i permite să ia decizii în timp real. Ar fi fost cu adevărat cumplit ca, supravieţuind pînă în acest moment, să rateze întîlnirea din pricina lipsei cîtorva kilograme de combustibil...
Afară şuierul jeturilor se stinse, în vreme ce doar rachetele continuau s-o împingă uşurel pe Discovery. Iapetus devenise o semilună uriaşă, acoperind tot cerul; Bowman îl considerase întotdeauna un obiect minuscul şi nesemnificativ ― aşa cum dealtfel şi era comparativ cu lumea în jurul căreia se rotea. Suspendat ameninţător deasupra sa părea acum enorm, un ciocan cosmic pregătit s-o zdrobească pe Discovery ca pe o nucă.
Apropierea se efectua atît de încet, încît senzaţia de mişcare aproape că lipsea; fu imposibil de precizat momentul exact cînd din corp astronomic Iapetus se transformă subtil într-un peisaj aflat la numai şaptezeci şi cinci de kilometri mai jos.
Rachetele scoaseră la rîndul lor un ultim suspin şi se opriră pentru totdeauna.
Nava se găsea pe orbita finală, încheind o revoluţie la fiecare trei ceasuri, cu o mie două sute de kilometri pe oră ― viteza necesară în acest slab cîmp gravitaţional.
Discovery devenise satelitul unui satelit.