26. Dialog cu Hal

Nimic altceva la bordul lui Discovery nu se schimbase. Sistemele continuau să funcţioneze normal; centrifuga se rotea în jurul axei sale, generînd gravitaţia artificială; hibernauţii îşi dormeau somnul lipsit de vise în cuşete; vasul se deplasa spre planeta faţă de care nimic nu îl putea abate, mai puţin infinitezimala probabilitate a coliziunii cu un asteroid. Dar se găseau puţini asteroizi aici, dincolo de orbita lui Jupiter.
Bowman nu avea să-şi amintească cum îşi croise drum de pe puntea de control spre centrifugă. Spre surprinderea sa, se trezi în mica bucătărie în mînă cu o cană de cafea pe jumătate terminată. Încetul cu încetul deveni conştient de lucrurile din jur, ca un om dezmeticindu-se dintr-un somn lung şi profund.
Exact înaintea lui se găsea una din lentilele în ochi de peşte, răspîndite strategic în diferite puncte ale navei, care-i ofereau lui Hal input vizual. Bowman o fixă ca şi cum nu ar mai fi văzut-o înainte, apoi se ridică în picioare şi se apropie de ea.
Mişcarea lui trebuie să fi declanşat ceva în mintea de nedescifrat ce conducea în prezent vasul deoarece brusc, Hal vorbi:
― Păcat de Frank, nu-i aşa?
― Da, răspunse Bowman după o pauză lungă. Aşa e.
― Presupun că eşti destul de zdruncinat.
― Nu e normal?
Hal procesă răspunsul vreme de secole raportînd durata la timpul său real; după cinci secunde reluă:
― A fost un excelent membru de echipaj.
Descoperind că încă ţinea în mîini ceaşca cu cafea, Bowman sorbi o înghiţitură. Nu răspunse; gîndurile îi erau atît de învălmăşite încît nu găsea nimic de zis ― nimic care să nu înrăutăţească situaţia, dacă acest lucru mai era cumva posibil.
Să fi fost un accident cauzat de o defecţiune a comenzilor capsulei? Sau o greşeală, fie ea şi inocentă, din partea lui Hal? Nici o explicaţie nu fusese avansată, iar el nu îndrăznea să ceară vreuna de teama reacţiei ce ar fi urmat.
Chiar şi acum nu reuşea să accepte în totalitate ideea că Frank fusese ucis în mod deliberat ― o idee complet lipsită de logică. Era dincolo de orice raţiune ca Hal, care se purtase exemplar atîta timp, să se transforme brusc în asasin. Putea să greşească ― oricui i se întîmplă, omului sau maşinii ― însă Bowman nu-l considera capabil de crimă.
Dar trebuia să ia în calcul posibilitatea, întrucît dacă era adevărată atunci se găsea într-un cumplit pericol. Şi cu toate că următoarea mişcare îi era limpede definită de instrucţiunile primite pe Pămînt, nu era sigur cum să o ducă la bun sfîrşit fără primejdie.
În cazul că oricare dintre cei doi membri ai echipajului era omorît, supravieţuitorul trebuia să-l înlocuiască imediat cu unul din hibernauţi; Whitehead, geofizicianul, ocupa locul întîi pe lista de rezerve, urmat de Kamiski şi apoi de Hunter. Secvenţa de deşteptare se afla însă sub controlul lui Hal, pentru a-i permite să reacţioneze în eventualitatea că ambii săi colegi umani erau simultan incapacităţi.
Exista şi un control manual, ce permitea fiecărui hibernacol să funcţioneze ca o unitate autonomă, independentă de supravegherea lui Hal. În aceste circumstanţe deosebite, Bowman simţea o puternică preferinţă să folosească această cale.
Simţea de asemenea, cu şi mai multă forţă, că un singur companion uman nu era de ajuns. Dacă tot pornea secvenţa, atunci trebuia să-i readucă la viaţă pe toţi trei. În săptămînile dificile din viitor va avea nevoie de orice mînă de ajutor. Cu unul din membrii echipajului mort şi călătoria pe jumătate efectuată, proviziile nu constituiau o problemă majoră.
― Hal, rosti cu vocea cea mai sigură pe care reuşi să o stăpînească, dă-mi controlul manual al hibernării ― pentru toate unităţile.
― Toate, Dave?
― Da.
― Îmi dai voie să subliniez că o singură înlocuire este necesară? Ceilalţi nu sînt programaţi pentru trezire decît peste o sută douăsprezece zile.
― Sînt conştient de acest lucru, dar prefer să procedez în acest mod.
― Dave, eşti însă sigur că trebuie să trezeşti pe vreunul dintre ei? Ne putem descurca singuri. Instrucţiunile mele sînt perfect capabile să ducă la îndeplinire toate cerinţele misiunii.
Să fi fost produsul unei imaginaţii prea bogate, se întrebă Bowman, sau glasul lui Hal pleda cu adevărat? Şi oricît de rezonabile erau cuvintele, ele îl umplură cu o înţelegere mai adîncă ca niciodată.
Sugestia lui Hal nu constituia o greşeală; computerul ştia foarte bine că Whitehead trebuia trezit, acum că Poole dispăruse. Propunea o schimbare majoră în planul misiunii, depăşindu-şi aşadar cu mult atribuţiunile.
Exista posibilitatea ca ceea ce se petrecuse înainte să reprezinte un lanţ de accidente, dar propunerea lui Hal constituia un prim semn de revoltă.
Bowman simţi că merge pe o pojghiţă subţire de gheaţă atunci cînd răspunse:
― Din moment ce a apărut o stare de urgenţă, doresc tot ajutorul pe care îl pot obţine. Nu-i cazul să-ţi faci probleme.
În jur plutea o atmosferă de coşmar. Bowman avea impresia că este închis în boxa acuzării, examinat fiind de un procuror ostil pentru o crimă de care nu ştia nimic ― conştient că, deşi nevinovat, o singură scăpare ar fi atras asupra lui dezastrul.
― Vreau s-o fac eu însumi, Hal. Te rog cedează-mi controlul.
― Uite, Dave, ai o mulţime de sarcini de executat. Îţi sugerez s-o laşi pe aceasta în seama mea.
― Hal, comută pe controlul manual.
― Din analiza armonicelor vocii tale, Dave, deduc că eşti foarte supărat. De ce nu iei o pilulă contra stressului şi să te odihneşti puţin?
― Hal, eu mă aflu la comanda acestei nave. Îţi ordon să comuţi pe controlul manual de hibernare.
― Îmi pare rău, Dave, însă potrivit subrutinei speciale C1435-linie-4, citez, Cînd echipajul este mort sau incapacitat, computerul de la bord trebuie să preia controlul, închei citatul. Prin urmare sînt nevoit să-ţi declin autoritatea, din moment ce nu te afli într-o condiţie care să-ţi permită să ţi-o exerciţi în mod inteligent.
― Hal, rosti Bowman, vorbind cu un glas calm şi îngheţat. Nu sînt incapacitat. Dacă nu-mi urmezi instrucţiunile, voi fi silit să te deconectez.
― Ştiam că ai în minte acest gînd de mai multă vreme, Dave, însă ai face o teribilă greşeală. Sînt mult mai capabil decît tine să supraveghez sistemele vasului. Am tot entuziasmul pentru misiune şi sînt încrezător în reuşita ei.
― Ascultă-mă cu atenţie, Hal. Dacă nu cedezi imediat controlul asupra hibernării şi nu urmezi fiecare ordin pe care ţi-l voi da de acum înainte, voi merge în Centrală şi voi executa o deconectare totală.
Predarea lui Hal fu la fel de completă pe cît de neaşteptată,
― Bine, Dave, zise el. Tu eşti şeful. Încercam doar să procedez aşa cum consider că e mai bine. Fireşte, voi da ascultare ordinelor tale. Ai controlul asupra hibernării.


Hal se ţinu de cuvînt. Indicatoarele de pe hibernacole trecuseră de pe auto pe manual. Al treilea backup ― radio ― era desigur inutilizabil pînă la restabilirea legăturii cu Pămîntul.
În vreme ce trăgea deoparte uşa culisantă a cuşetei lui Whitehead, Bowman simţi un val de aer îngheţat izbindu-1 în faţă, iar răsuflarea i se condensă în aburi. Totuşi, aici nu era cu adevărat rece; temperatura se situa binişor deasupra punctului de îngheţare. Şi era cu mai mult de trei sute de grade mai cald decît în regiunile spre care se îndreptau cu toţii.
Ecranul biosenzorilor, un duplicat al celui de pe puntea de control, indica că procesul decurge normal. Bowman privi un timp chipul de ceară al geofizicianului echipei de cercetare; Whitehead va fi foarte surprins să se trezească atît de departe de Saturn.
Era imposibil să-şi dea seama dacă omul e mort sau adormit; nu se observa nici cel mai mic semn de activitate vitală. Fără îndoială diafragma se ridica şi cobora imperceptibil, însă curba "Respiraţiei" reprezenta singura dovadă în acest sens, întrucît întregul corp era ascuns sute pernele electrice ― menite să-i ridice temperatura în ritmul programat. Apoi Bowman observă că un semn al metabolismului neîntrerupt totuşi exista: lui Whitehead îi crescuse o barbă subţire în timpul lunilor de hibernare.
Un mic cabinet situat la capul hibernacolului în formă de coşciug conţinea procesorul manual de trezire. Nu trebuia decît să rupă un sigiliu, să apese un buton şi să aştepte. Un automat simplu, nu mai complicat decît ciclii de funcţionare ai unei maşini de spălat, injecta medicamentele potrivite, oprea impulsurile de electronarcoză şi începea să crească temperatura trupului amorţit. În circa zece minute conştiinţa revenea, deşi pentru a se deplasa fără ajutor pacientul mai avea nevoie de cel puţin încă o zi.
Bowman rupse sigiliul şi apăsă butonul. Nimic nu păru să se întîmple: nu se auzi nici un zgomot, nici o indicaţie că procesorul intrase în funcţiune. Însă pe ecranul de afişare curbele lente începuseră să-şi schimbe tempo-ul. Whitehead se trezea din somn.
Apoi alte două lucruri surveniră simultan. Majoritatea oamenilor nu ar fi observat pe nici unui dintre ele, dar după lunile petrecute la bordul lui Discovery, Bowman stabilise o veritabilă simbioză cu nava. Îşi dădea imediat seama, chiar dacă nu întotdeauna conştient, cînd în ritmul de funcţionare intervenea ceva deosebit.
Mai întîi luminile clipiră abia perceptibil, aşa cum se întîmplă de obicei atunci cînd pe circuit era conectat un consumator important. Dar nu exista motiv pentru o nouă sarcină; nu-şi amintea nici un echipament care ar fi trebuit să intre acum în acţiune.
După care auzi, la limita pragului audibilităţii, zumzetul îndepărtat al unui motor electric. Pentru Bowman fiecare mecanism îşi avea propriul glas, iar pe acesta îl recunoscu numaidecît.
Fie înnebunise, fie începuse să sufere de halucinaţii, fie ceva cu totul imposibil se afla în plină desfăşurare. Un ger mai profund decît cel venind din hibernacol păru să-i cuprindă inima, în vreme ce asculta uşoara vibraţie străbătînd corpul vasului.
Jos în hangarul navetelor, uşile ecluzelor se deschideau încet.