25. Primul om pe Saturn

Frank Poole mai executase o dată verificările, dar nu se bizuia pe ele ― să procedezi în acest mod în spaţiul cosmic echivala cu o reţetă potrivită pentru sinucidere. Efectuă din nou obişnuitul control al lui Betty şi a consumabilelor capsulei; deşi nu avea să rămînă în exterior mai mult de treizeci de minute, se asigură că rezervele de care dispunea ajungeau pentru douăzeci şi patru de ore. Apoi îi spuse lui Hal să deschidă ecluza şi se lansă în abis.
Vasul prezenta o imagine identică cu cea de la ultima lui ieşire, cu o singură diferenţă importantă. Mai devreme, marea farfurie a antenei fusese îndreptată în spate, asupra căii invizibile pe care Discovery o străbătuse, spre Pămîntul aflat atît de aproape de focurile Soarelui.
În prezent, lipsită de semnale de control, cupa se orientase automat în poziţie neutră. Era îndreptată înainte pe axa navei, aproape aţintită pe discul strălucitor al lui Saturn, situat încă la luni de zbor depărtare. Poole se întrebă cîte alte probleme aveau să mai apară pînă în momentul cînd Discovery îşi va atinge îndepărtata ţintă. Privind atent, observă că Saturn nu prezenta un disc perfect; pe fiecare parte se afla ceva ce ochiul uman nu mai văzuse niciodată fără ajutorul instrumentelor: petele subţiri cauzate de inele. Cît de minunat va fi, îşi spuse, atunci cînd acest incredibil sistem de praf şi gheaţă orbitală va umple întregul cer, iar Discovery va deveni unul din sateliţii lui Saturn! Însă reuşita ar fi fost zadarnică dacă nu izbuteau să restabilească comunicaţia cu Terra.
Încă o dată o parcă pe Betty la şase metri de baza suportului antenei, trecînd controlul lui Hal înainte de a deschide uşa capsulei.
― Ies afară, îi raportă lui Bowman. Totul e în ordine.
― Sper să ai dreptate. Sînt nerăbdător să văd unitatea aceea păcătoasă.
― O vei avea pe banca de test în douăzeci de minute, ţi-o promit.
Apoi se instală tăcerea, în vreme ce Poole îşi încheia zborul către antenă. Bowman, rămas pe puntea de control, îl auzi pufăind şi mormăind.
― Poate c-aş face bine să revin asupra promisiunii; una din piuliţe s-a blocat. Am strîns-o probabil din cale-afară... ah ― iată c-a ieşit!
Urmă o altă tăcere, apoi Poole strigă:
― Hal, roteşte luminile capsulei cu douăzeci de grade stînga. Mulţumesc, aşa-i perfect.
Clinchetul foarte slab al unui clopoţel de avertizare răsună adînc în conştiinţa lui Bowman. Era ciudat, nu un lucru alarmant ci doar neobişnuit. Se frămîntă cîteva secunde înainte de a-şi preciza gîndul.
Hal executase ordinul dar nu îl confirmase, aşa cum invariabil proceda întotdeauna. După ce Poole va termina, vor trebui să analizeze chestiunea...
Afară, pe suportul antenei, Poole era prea ocupat ca să observe ceva anormal. Prinsese plăcuţa cu mîinile înmănuşate şi o juca în conector ca s-o elibereze.
Unitatea fu scoasă, iar el o ridică în lumina palidă a Soarelui.
― Iată şi mica lighioană, rosti el Universului în general şi lui Bowman în particular. Încă îmi pare în perfecta ordine.
După care tăcu. O mişcare bruscă îi atrăsese atenţia, aici, unde mişcarea nu era posibilă.
Privi în sus alarmat. Iluminaţia produsă de farurile gemene ale capsulei începuse să joace în jurul lui.
Poate ca Betty derivase; probabil fusese neatent atunci cînd o ancorase. Apoi, cu o uimire atît de mare încît nu mai lăsa loc spaimei, văzu ca naveta venea direct către el, în plină acceleraţie.
Imaginea era atît de incredibilă că-i paraliza reflexele; nu făcu nici o încercare să evite monstrul, În ultimul moment îşi recăpăta vocea şi strigă: "Hal! Frînează la maximum―" Prea tîrziu.
În momentul impactului, Betty încă se mişca destul de lent; nu fusese proiectată în vederea unor acceleraţii mari. Însă şi la numai cincisprezece kilometri pe ora o masă de o jumătate de tonă poate fi fatală, pe Pămînt sau în spaţiul cosmic...
În interiorul lui Discovery, strigătul trunchiat ieşit din difuzorul radio îl făcu pe Bowman să tresară atît de violent, încît doar centura de siguranţa îl reţinu în scaun.
― Ce s-a întîmplat, Frank? strigă la rîndul lui.
Nu primi nici un răspuns.
Întreba din nou. Iarăşi tăcere,
Apoi afară, pe ferestrele largi de observaţie, în cîmpul sau vizual apăru ceva. Văzu cu o uimire la fel de mare ca a lui Poole că era naveta colegului său, aflată în plină acceleraţie şi îndreptîndu-se spre aştri.
― Hal! ţipă el. Ce s-a întîmplat? Frîneaz-o pe Betty! Frînează imediat!
Nu se petrecu nimic. Betty continuă să accelereze pe traiectoria ei ieşită de sub control.
După care în spatele ei, la capătul cablului de siguranţa, se ivi un costum spaţial. O singură privire fu suficientă pentru a-i confirma lui Bowman lucrul cel mai rău. Conturul flasc al unui costum depresurizat şi deschis vidului nu poate fi confundat uşor.
Totuşi continuă să cheme în mod stupid, ca o incantaţie în stare să învie morţii:
― Alo, Frank... Alo, Frank... Mă auzi?... Răspunde-mi... Mişcă-ţi braţele dacă mă auzi... Mişcă-ţi braţele!
Şi, deodată, ca un răspuns la rugămintea sa, Poole îi dădu ascultare.
O clipă Bowman îşi simţi pielea de la baza gîtului făcîndu-i-se ca de găină. Cuvintele pe care voia să le rostească îi îngheţară pe buzele strînse, deoarece ştia că prietenul său nu putea fi în viaţă şi totuşi răspundea...
Spasmul de teamă şi speranţă se stinse aproape instantaneu, cînd logica rece înlocui emoţia. Capsula în acceleraţie zdruncinase povara pe care o tîra în urmă. Gestul lui Poole era doar un ecou la cel al Căpitanului Ahab, al cărui cadavru legat de flancul balenei albe condusese echipajul lui Pequod către pierzanie.
În cinci minute, capsula şi satelitul ei dispăruseră printre stele. Vreme îndelungată David Bowman râmase privind în pustietatea întinsă pe o distanţă de multe milioane de kilometri, pînă la ţinta pe care în prezent era convins că nu o va mai atinge niciodată. Un singur gînd continua să-i răsune în minte.
Frank Poole avea să fie primul dintre oameni care va ajunge pe Saturn.