REGIUNEA MARILOR CRATERE: Se întinde spre sud pornind din centrul feţei vizibile a Lunii şi la est de Regiunea Craterelor Centrale. Masiv punctată de cratere de contact, printre care se numără cele mai mari de pe Lună; la nord Mare Imbrium. Teren accidentat aproape pretutindeni, excepţie făcînd interiorul cîtorva cratere. Multe zone înclinate, predominînd pantele între 10° şi 12°.
ASOLIZARE ŞI TRANSPORT: Aselenizarea în general dificilă; mai uşoară de executat pe fundul unor cratere. Deplasare posibilă aproape peste tot, dar se recomandă totuşi selecţia prealabilă a rutelor de parcurs.
CONSTRUCŢIE: în general moderat de dificilă datorată pantelor şi numeroaselor blocuri de material friabil; exca-varea lavei anevoioasă în anumite zone.
TYCHO: Crater. Diametrul de 86 de kilometri, înălţime 2.400 metri, adîncime 3.600 metri. Posedă cel mai întins sistem de raze, unele depăşind 800 de kilometri lungime.
(Extras din "Engineer Special Study of the Surface of the Moon , Serviciu Inginer-şef, Departamentul Apărării, Supravegherea geologică a SUA, Washington, 1961)
Laboratorul mobil rulînd pe cîmpie cu optzeci de kilometri pe oră semăna mai degrabă cu un trailer supradimensionat, cocoţat pe opt roţi flexibile. Reprezenta însă cu mult mai mult; era o bază independentă de lucru, în interiorul căreia douăzeci de oameni puteau trăi şi munci vreme de mai multe săptămîni. Virtualmente era o navă spaţială de teren ― iar în caz de necesitate nici zborul nu îi era străin. Dacă în faţa ei apărea un canion prea adînc de abordat, sau prea lung de ocolit, patru jeturi reactive intrau în acţiune, săltînd-o peste obstacol.
Privind prin hublou, Floyd zărea drumul întinzîndu-se înainte, limpede trasat în solul friabil de zecile de vehicule. La intervale regulate depăşeau tije subţiri, înalte, fiecare purtînd în vîrf cîte un far luminos. Nimeni nu se putea practic rătăci pe drumul de 300 de kilometri dintre Baza Clavius şi TMA-1, chiar pe timp de noapte. Oricum, Soarele nu avea încă să răsară vreme de mai multe ore.
Stelele de deasupra erau cu puţin mai strălucitoare şi mai numeroase decît cele de pe cerul nopţii unui platou înalt din New Mexico sau Colorado. Însă pe acest cer de cărbune se găseau două lucruri care distrugeau orice iluzie a identităţii cu Pămîntul.
Primul îl constituia Pămîntul însuşi ― un far orbitor suspendat peste orizontul nordic. Lumina reflectată de semiluna lui depăşea de zeci de ori pe cea a Lunii pline de acasă, acoperind solul cu o fosforescenţă rece, verde-albăstruie.
A doua apariţie celestă o reprezenta un con străveziu de lumină, ridicîndu-se pe cerul estic. Înspre orizont devenea tot mai strălucitor, trădînd infernul abia ascuns de marginea Lunii. Era o privelişte pe care nici un om nu o văzuse pe Terra, cu excepţia celor cîtorva clipe ale eclipselor totale. Era coroana solară, vestitorul răsăritului lunar, anunţînd apropierea zilei cu mult înainte ca Soarele să trezească satelitul adormit.
În vreme ce şedea alături de Halvorsen şi de Michaels în camera frontală de observaţie, imediat sub cabina pilotului, Floyd se pomeni gîndindu-se tot mai des la prăpastia de treizeci de mii de secole care i se căscase ameninţătoare înainte. Ca orice om de ştiinţă, era obişnuit să lucreze cu perioade de timp chiar şi mai mari, însă ele se refereau la mişcările aştrilor sau la ciclurile universale ale materiei. Inteligenţa nu fusese niciodată implicată; aceste intervale erau astfel libere de orice influenţă emoţională.
Trei milioane de ani! Nesfîrşitul spectacol al istoriei scrise, cu imperiile, cu regii, cu triumfurile şi tragediile ei, acoperea abia a mia parte din covîrşitoarea durată. Nu numai Omul, ci majoritatea vieţuitoarelor în viaţă astăzi pe Pămînt nu existau pe vremea cînd enigma întunecată era îngropată grijuliu aici, în străfundurile celui mai spectaculos crater selenar.
Că fusese îngropată şi încă cu un scop precis, doctorul Michaels nu se îndoia.
― La început am nutrit speranţa că reprezintă vîrful unei construcţii subterane, explică el. Ultimele săpături mi-au spulberat-o. Se sprijină într-adevăr pe o platformă din acelaşi material, dar dedesubt se găseşte categoric rocă normală. Creaturile care au construit-o au vrut să se asigure că va rezista cutremurelor şi intemperiilor. Clădeau pentru eternitate.
În vocea lui Mîchaels triumful se împletea cu tristeţea. Floyd îi împărtăşea simţămintele. Una din întrebările majore ale omenirii îşi primise în sfîrşit răspunsul: aici se găsea dovada, dincolo de orice îndoială, că Omul nu constituia singura fiinţă raţională pe care Universul o crease. Însă răspunsul aducea din nou în conştiinţă, cu durere, imensitatea Timpului. Oricine sau orice ar fi trecut pe aici, ratase întîlnirea cu umanitatea cu mai birje de o sută de mii de generaţii. Poate că era mai bine aşa, gîndi Floyd. Şi totuşi, cine ştie cîte ar fi putut învăţa omul de la creaturi în stare să traverseze spaţiul, pe vremea cînd străbunii lui se legănau încă în copaci!
La o sută de metri mai departe, un jalon apăruse din spatele orizontului nefiresc de apropiat al Lunii. La baza lui se ridica o structură ca un cort, acoperită cu folie strălucitoare de argint, evident pentru protecţie împotriva căldurii intense a zilei. În timp ce vehiculul rula în continuare, Floyd reuşi să citească la lumina Pămîntului:
DEPOZITUL DE URGENŢĂ NR. 3
20 kg lox
10 kg apă
20 raţii alimentare Mk4
1 set scule tip B
1 set reparaţii costum
!TELEFON!
― V-aţi gîndit cumva la aşa ceva? întrebă Floyd, indicînd cu mîna afară pe hublou. Dacă-i vorba de un depozit de rezervă, lăsat în urmă de o expediţie care nu s-a mai întors?
― Este o posibilitate, admise Michaels. Cîmpul magnetic îi marca fără greş poziţia, aşa că nu ar fi fost probleme să o localizeze. Dar e destul de mică ― nu ar putea conţine prea mult în materie de provizii.
― De ce nu? interveni Halvorsen. Cine ştie cît de mari erau? Poate că măsurau doar cincisprezece centimetri înălţime, ceea ce ar conferi obiectului proporţiile unui bloc de douăzeci sau treizeci de etaje.
Michaels înclină din cap.
― Nu merge, protestă el. Nu poţi avea creaturi mici şi foarte inteligente; ai nevoie de o dimensiune minimă pentru
creier.
Floyd observase că de obicei Halvorsen şi Michaels adoptau puncte de vedere opuse, fără ca acest fapt să ducă şi la existenţa unor fricţiuni personale între cei doi. Păreau să se respecte; pur şi simplu erau de acord să se contrazică reciproc.
Şi oricum, la puţine concluzii comune se putea ajunge în privinţa naturii lui TMA-1, sau a Monolitului Tycho după cum preferau alţii să fi spună, păstrînd o parte din abreviere, în cele şase ceasuri scurse de la aselenizare, Floyd ascultase zeci de ipoteze, însă nu se raliase nici uneia din ele. Mausoleu, punct de supraveghere, mormînt, instrument geofizic erau probabil sugestiile favorite, iar unii din protagonişti se încălzeau deosebit de tare în susţinerea lor. Se încheiaseră deja o mulţime de pariuri şi o groază de bani aveau să treacă dintr-o mînă în alta atunci cînd adevărul avea să fie în cele din urmă cunoscut ― dacă avea să fie.
Pînă în acel moment, materialul dur şi negru al lespezii rezistase încercărilor oarecum timide ale lui Michaels şi ale colegilor săi de a preleva mostre. N-aveau nici o îndoială că un laser ar fi tăiat substanţa ― deoarece, desigur, nimic n-ar fi rezistat acelei înfricoşătoare concentrări de energie ― însă decizia utilizării unor astfel de măsuri violente fusese lăsată pe seama lui Floyd. Iar acesta hotărîse deja că înainte de a apela la artileria grea a laserilor, trebuiau întrebuinţate razele X, impulsurile sonice, fasciculele de neutroni şi toate celelalte metode nedistructive de investigaţie. Să distrugi ceva ce nu înţelegi constituie semnul barbarului; dar poate că oamenii erau barbari în comparaţie cu constructorii acestui lucru.
De unde putuseră să vină? Luna însăşi? Nu, cu totul imposibil. Dacă existase vreodată viaţă pe această lume pustie, fusese negreşit distrusă în timpul ultimei perioade de formare a craterelor, cînd aproape întreaga suprafaţă lunară atinsese temperatura de topire.
Pămîntul? Puţin probabil, deşi nu cu totul imposibil. Orice civilizaţie terestră avansată, probabil neumană, din pleistocen ar fi lăsat multe alte urme ale existenţei sale. Am fi ştiut de ea cu mult înainte de a păşi pe Lună, medita Floyd.
Rămîneau două alternative, planetele şi stelele. Dar toate dovezile infirmau prezenţa inteligenţei altundeva în Sistemul Solar şi chiar a vieţii în general, exceptînd Pămîntul şi planeta Marte. Planetele interioare erau prea încinse, cele exterioare prea reci, dacă nu coborai la adîncimi unde presiunile să atingă sute de tone pe centimetru pătrat.
Aşadar, poate că vizitatorii veniseră din stele, deşi într-un anume fel era şi mai incredibil. În vreme ce privea în sus, spre constelaţiile împrăştiate pe cerul selenar de abanos, Floyd îşi reaminti de cîte ori colegii săi de universitate "dovediseră" călătoria interstelară ca fiind irealizabilă. Drumul de la Pămînt la Lună impresiona încă, iar cel mai apropiat astru era de o sută de milioane de ori mai îndepărtat... Să speculeze însemna să piardă timpul; trebuia să aştepte pînă la adunarea unor date suplimentare.
― Vă rugăm puneţi-vă centurile de siguranţă şi asiguraţi obiectele mobile, se auzi brusc din difuzorul cabinei. Pantă de patruzeci de grade înainte.
Două indicatoare cu lumini pîlpîitoare apăruseră la orizont, iar vehiculul manevra ca să se înscrie între ele. Floyd abia îşi potrivise curelele cînd laboratorul se înclină la marginea unei văi cu adevărat îngrozitoare, începînd să coboare o pantă acoperită cu pietriş, mai abruptă decît acoperişul unei case. Lumina Pămîntului, bătînd din spate, oferea acum prea puţin ajutor, aşa că farurile vehiculului fuseseră aprinse. Cu mulţi ani înainte Floyd zăbovise pe buza Vezuviului, privind interiorul craterului; îşi putea imagina cu uşurinţă că astăzi cobora în el, iar senzaţia nu se număra printre cele mai plăcute.
Coborau una din terasele interioare ale lui Tycho; cîteva sute de metri mai încolo terenul devenea din nou orizontal. Cu vehiculul tîrîndu-se în josul pantei, Michaels arătă cu mîna dincolo de cîmpia întinsă în faţă.
― Iată-i, exclamă el.
Floyd încuviinţă; observase deja ciorchinele de lumini roşii şi verzi la cîţiva kilometri depărtare şi îşi menţinu ochii asupra lor, în vreme ce laboratorul mobil îşi croia cu delicateţe drum pe pantă. Nu exista nici o îndoială că vehiculul se afla sub control, totuşi nu respiră liniştit pînă nu se găsiră iarăşi pe teren plat.
Era capabil să vadă ― sclipind asemeni unor baloane de argint în reflexiile Terrei ― un grup de domuri presurizate: adăposturile temporare ale lucrătorilor de la obiectiv. Lîngă ele se găsea un turn radio, un utilaj de forare, Cîteva vehicule parcate şi o movilă înaltă de rocă sfărîmată, probabil materialul excavat pentru a scoate la lumină monolitul. Mica tabără din pustietate părea foarte singuratică şi vulnerabilă în faţa forţelor naturii înconjurătoare. Nu se zărea nici un semn de viaţă şi nici un indiciu privitor la scopul prezenţei omului aici, atît de departe de casă.
― Acum puteţi vedea craterul, zise Michaels. Acolo în dreapta, la vreo sută de metri de antena radio.
Asta-i deci, îşi spuse Floyd, în vreme ce vehiculul se îndrepta spre domuri, oprindu-se apoi la marginea craterului. Pulsul i se acceleră atunci cînd se aplecă înainte pentru o privelişte mai bună. Vehiculul începu să coboare precaut pe o rampă de rocă compactată. Şi acolo, exact ca în fotografii, se ridica TMA-I
Floyd privi, clipi din ochi, clătină din cap şi privi din nou. Chiar în lumina strălucitoare a planetei-mamă era dificil să distingi obiectul; prima lui impresie fu aceea a unui dreptunghi plat ce ar fi putut fi decupat din indigo negru. Nu părea să aibă deloc grosime. Fireşte, la mijloc era o iluzie optică; deşi avea înainte un corp solid, acesta reflecta atît de puţin lumina încît permitea să i se observe doar conturul.
Pasagerii păstrară tăcerea pe durata coborîrii în crater. Prezent era un amestec de veneraţie şi incredulitate ― neîncrederea că, dintre toate lumile, Luna cea moartă dezvăluise această fantastică surpriză.
Autolaboratorul se opri la circa şase metri de lespede, manevrînd astfel ca toţi pasagerii să o poată examina. Dar, dincolo de forma perfect geometrică a obiectului, nu mai erau multe de văzut. Nu avea semne sau abateri de la negrul lui total. Reprezenta însăşi cristalizarea nopţii şi vreme de o clipă, Floyd se întrebă dacă nu era într-adevăr o formaţiune naturală, născută din focurile şi presiunile prezente la crearea Lunii. Însă această vagă posibilitate, ştia, fusese deja examinată şi abandonată.
La un semnal, reflectoarele din jurul buzei craterului fură aprinse, iar lumina naturală fu înlocuită de o strălucire mult mai puternică. În vidul selenar, razele lor erau desigur invizibile; formau însă elipse de un alb orbitor, centrate pe monolit. Iar acolo unde îi atingeau materialul, suprafaţa întunecată părea să le înghită.
Cutia Pandorei, socoti Floyd cu un brusc sentiment de nelinişte, aşteptând să fie deschisă de Omul curios. Ce va găsi el înăuntru?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu