13. Zorile lente

Principalul dom presurizat al sitului TMA-1 măsura doar şase metri în diametru. Interiorul era neplăcut de aglomerat. Laboratorul, conectat printr-una din cele două ecluze, oferea un spaţiu suplimentar mult apreciat.
În interiorul globului emisferic cu pereţi dubli trăiau, munceau şi dormeau cei şase specialişti şi tehnicieni ai proiectului. Conţinea de asemenea cea mai mare parte a echipamentului şi instrumentelor, toate lucrurile ce nu putuseră fi lăsate afară, facilităţile pentru gătit, spălat, toaleta, mostrele geologice şi un mic circuit de televiziune prin intermediul căruia obiectivul era menţinut încontinuu sub observaţie.
Floyd nu fu surprins de alegerea lui Halvorsen de a rămîne în dom; bărbatul îşi exprima vederile cu o francheţe admirabilă:
― Consider costumele spaţiale ca pe un rău necesar, explicase Administratorul. Îmbrac unul de patru ori pe an, pentru testele de verificare. Dacă nu te superi, am să rămîn aici să vă urmăresc pe ecranul televizorului.
Parte din prejudecată devenise în prezent nejustificată, întrucît ultimele modele se dovedeau infinit mai confortabile decît greoaiele armuri purtate de primii exploratori lunari. Puteau fi îmbrăcate în mai puţin de un minut, chiar şi fără ajutor şi erau automate. Mk V-ul purtat de Floyd îl putea proteja de orice ar fi născocit Luna, pe timp de zi sau noapte.
Însoţit de Michaels intră în ecluză. În vreme ce duduitul pompelor se stingea, iar costumul se rigidiza imperceptibil în jurul lui, se simţi înconjurat de liniştea vidului.
Tăcerea fu spartă de sunetul binevenit al radioului personal.
― Presiunea este în regulă, doctore Floyd? Respiraţi normal?
― Da, mă simt bine.
Însoţitorul îi verifică atent indicatoarele de pe costum, apoi rosti:
― O.K., să mergem.
Uşa exterioară se deschise, iar peisajul prăfos al Lunii li se întinse înainte, sclipind sub lumina Pămîntului.
Cu paşi precauţi, legănaţi, Floyd îl urmă pe Michaels prin deschiderea ecluzei. Nu era dificil să mergi; paradoxal, costumul îi oferea o senzaţie de adaptare mai intensă decît simţise în orice alt moment de la aselenizare. Greutatea lui suplimentară şi rezistenţa care i-o impunea mişcărilor îi confereau iluzia gravităţii terestre.
Scena se modificase de la sosirea lor acolo în urmă cu o oră. Cu toate că stelele şi semiluna Pămîntului erau la fel de luminoase, noaptea selenară lungă de paisprezece zile terestre se apropia de sfîrşit. Strălucirea coroanei solare era ca un fals răsărit de lună pe cerul estic ― şi apoi, fără vreun semn în prealabil, vîrful catargului radio situat la treizeci de metri deasupra creştetului lui Floyd izbucni parcă în flăcări, lovit de primele raze ale Soarelui încă invizibil.
Aşteptară pînă ce supraveghetorul proiectului şi doi dintre asistenţi ieşiră din ecluză, apoi porniră cu toţii spre crater. Cînd îi atinseră marginea, un arc subţire de o incandescenţă de nesuportat apăruse deasupra liniei orizontului. Deşi soarele mai avea nevoie de cel puţin un ceas ca să apară în întregime, stelele dispăruseră deja.
Craterul se afla în umbră, dar reflectoarele montate de jur împrejur îi luminau interiorul din belşug. Coborînd încet rampa spre dreptunghiul întunecat, Floyd se simţi cuprins nu doar de o stare de veneraţie, ci şi de neajutorare. Aici, exact la porţile Pămîntului, Omul întîlnise deja un mister pe care era posibil să nu-l rezolve niciodată. Cu trei milioane de ani în urmă, ceva trecuse pe aici, lăsînd în spate acest necunoscut şi poate de necunoscut simbol al scopurilor sale, întorcîndu-se apoi către planete ― sau spre stele.
Radioul costumului îi întrerupse reveria.
― Vorbeşte supraveghetorul de proiect. Dacă binevoiţi să vă aliniaţi pe această latură, vom face nişte fotografii. Domnule doctor Floyd, dumneavoastră aşezaţi-vă în centru. doctore Michaels ― vă mulţumesc...
Nimeni cu excepţia lui Floyd nu părea să găsească situaţia amuzantă. Iar cinstea îl obliga să recunoască că era bucuros câ cineva adusese un aparat de fotografiat; va fi neîndoielnic o fotografic istorică şi dorea copii pentru sine însuşi. Spera ca faţa să-i fie vizibilă prin fereastra căştii.
― Vă mulţumesc, domnilor, spuse fotograful după ce se pozară cu toţii, oarecum plini de ei, înaintea monolitului iar el făcuse o duzină de clişee. Vom cere secţiei foto de la Bază să vă trimită tuturor copii.
Apoi Floyd îşi îndreptă întreaga atenţie asupra lespezii de abanos, învîrtindu-se încet în jurul ei, examinînd-o din toate unghiurile, străduindu-se să-şi imprime în minte stranieiatea ei. Nu se aştepta să găsească nimic, deoarece ştia că fiecare centimetru pătrat fusese cercetat deja cu grijă microscopică.
Soarele adormit se ridicase deasupra marginii craterului, iar razele lui aproape că loveau lateral faţa estică a blocului. Paralelipipedul continua să absoarbă fiecare particulă de lumină, ca şi cînd aceasta nici n-ar fi existat.
Floyd decise să încerce un experiment simplu: se aşeză între monolit şi Soare şi-şi căută umbra pe suprafaţa neagră. Nu observă nimic. Cel puţin zece kilowaţi de căldură loveau lespedea; dacă înăuntru se găsea ceva, atunci se prăjea cu repeziciune.
Cît de ciudat, gîndi Floyd, să stai aici în vreme ce... acest lucru... privea răsăritul pentru prima dată de la începutul Erelor Glaciare pe Pămînt. Se întrebă din nou de rostul culorii sale negre; ideală, desigur, pentru absorbţia energiei solare. Renunţă însă la gînd aproape imediat; cine ar fi suficient de nebun să îngroape un dispozitiv solar la şase metri sub pămînt?
Se uită în sus la Pămîntul care începuse să dispară de pe cerul dimineţii. Numai o mînă de oameni din cele şase miliarde de locuitori ştiau despre descoperire; cum avea oare lumea să reacţioneze cînd ştirea va fi în sfîrşit făcută publică?
Implicaţiile politice şi sociale erau uriaşe; orice persoană inteligentă, oricine în stare să privească dincolo de lungimea nasului, urma să-şi vadă viaţa, valorile, filozofia, subtil modificate. Chiar dacă nimic nu se descoperea despre TMA-1, chiar dacă rămînea pentru eternitate un mister, Omul va şti că nu e singur în Univers. Deşi el întîrziase la întîlnire cu milioane de ani, cei ce stătuseră cîndva aici se puteau întoarce; şi dacă nu ei, alţii în locul lor. Orice previziune despre viitor trebuia de acum înainte să ia în consideraţie această posibilitate.
Floyd încă medita la aceste fapte cînd difuzorul din cască emise un pătrunzător ţipăt electronic, asemeni unui semnal de ceas hidos distorsionat. Involuntar, încercă să-şi acopere urechile cu mîinile înmănuşate, apoi îşi reveni, căutînd cu disperare controlul de volum al receptorului. Cît timp îl reglă, alte patru ţipete fură emise în eter, după care peste el se aşternu o tăcere milostivă.
De jur împrejurul craterului, figurile cercetătorilor rămăseseră în atitudini încremenite de uimire. Deci nu-i nimic defect cu receptorul meu, constată Floyd; cu toţii auziseră pătrunzătoarele sunete electronice.
După trei milioane de ani de întuneric, TMA-1 salutase răsăritul de pe Lună.