14. Ascultătorii

O sută cincizeci de milioane de kilometri dincolo de Marte, în îngheţata singurătate în care nici un om nu păşise încă, Monitorul Spaţial 79 deriva încet printre orbitele suprapuse ale asteroizilor. Timp de trei ani îşi îndeplinise fără greş misiunea ― tribut adus savanţilor americani care-i concepuseră, inginerilor englezi constructori şi tehnicienilor ruşi ce îl lansaseră. O delicată reţea de antene ca pînza de păianjen culegea trecătoarele unde radio, pocnetele şi fîşîitul continuu pe care Pascal, într-o epocă cu mult mai simplă, le denumise "tăcerea spaţiului infinit". Detectorii de radiaţii notau şi analizau razele cosmice sosite din galaxie şi din puncte de dincolo de ea; telescoape neutronice şi cu raze X păzeau aştri ciudaţi pe care ochii omeneşti nu aveau să-i vadă niciodată; magnetometre măsurau uraganele şi furtunile vînturilor solare, în vreme ce Soarele răsufla jeturi de plasmă cu un milion de kilometri pe oră în feţele copiilor săi rotitori. Toate aceste lucruri şi multe altele erau notate cu răbdare de Monitorul Spaţial 79 şi înregistrate în memoria sa cristalină.
Una din antene, prin miracolele astăzi desconsiderate ale electronicii, era îndreptată în permanenţă către un punct nu departe de Soare. La fiecare cîteva luni ţinta îndepărtată putea fi observată ― dacă aici s-ar fi aflat un ochi care să privească ― ca o stea strălucitoare cu un însoţitor apropiat, mai palid. Dar cel mai adesea se pierdea în strălucirea Soarelui.
Către acea planetă îndepărtată, Terra, la fiecare douăzeci şi patru de ore, monitorul expedia informaţia culeasă, împachetată strîns într-un puls radio de cinci minute. După circa un sfert de oră călătorind cu viteza luminii, pulsul îşi atingea destinaţia. Maşini fără alte îndatoriri îl recepţionau, îl amplificau şi înregistrau, adăugîndu-1 miilor de kilometri de bandă magnetică adăpostită în sălile speciale ale Centrelor Spaţiale Mondiale din Washington, Moscova şi Canberra.
De la primii sateliţi, cu aproape cincizeci de ani înainte, trilioane şi cvadrilioane de biţi de informaţie sosiseră din spaţiu pentru a fi stocaţi în aşteptarea zilei cînd studiul lor avea să contribuie la dezvoltarea ştiinţei. Doar o mică parte din imensa cantitate de date urma să fie procesată vreodată, dar nu exista nici o modalitate de a şti ce observaţii va dori un cercetător să consulte peste zece, cincizeci sau o sută de ani. Aşa că totul trebuia păstrat în fişiere depozitate în nesfîrşite galerii climatizate, triplate de cele trei centre în eventualitatea unor pierderi accidentale. Făceau parte din adevăratul tezaur al umanităţii, mai valoros decît tot aurul ascuns fără de folos în cuferele băncilor.
De astă dată Monitorul Spaţial 79 înregistrase ceva ciudat, o slabă dar categorică interferenţă străbătînd Sistemul Solar, şi total diferită de orice fenomen natural la care fusese martor în trecut. Automat îi înregistră direcţia, timpul, intensitatea; peste cîteva ceasuri va transmite datele către Pămînt.
La fel avea să procedeze Orbiterul M 15, ce-l înconjura pe Marte de două ori în fiecare zi, şi Sonda Antiecliptică 21, urcînd lent deasupra planului eclipticii şi chiar Cometa Artificială 5, îndreptîndu-se dincolo de deşerturile de gheaţă ale lui Pluton, pe o orbită al cărei afeliu nu-l va atinge încă o mie de ani. Toate înregistraseră neobişnuitul puls energetic care le perturbase instrumentele; toate, la timpul potrivit, raportară evenimentul înapoi pe Pămînt, în băncile de date.
Computerele poate că nu ar fi efectuat legătura între cele patru seturi de semnale, raportate de sonde spaţiale aflate pe orbite independente la milioane de kilometri depărtare unele de altele. Însă imediat după ce aruncă ochii pe raportul de dimineaţă, Supraveghetorul de la Goddard înţelese că ceva straniu străbătuse Sistemul Solar în ultimele douăzeci şi patru de ore.
Dispunea numai de o porţiune a traiectoriei, însă cînd calculatoarele o interpolară pe Panoul Poziţiilor Planetare, totul deveni limpede şi inconfundabil ca urma unui jet de aburi pe un cer senin, sau ca urmele unui şir de paşi pe zăpada proaspătă. Un impuls imaterial de energie, împrăştiind un nor de radiaţii ca siajul unei bărci cu motor, făcuse un salt de pe suprafaţa Lunii îndreptîndu-se spre stele.