15. Discovery

Nava se afla la numai treizeci de zile de Pămînt şi totuşi lui David Bowman nu-i venea adeseori să creadă că trăise vreodată altundeva în afara micii lumi închise din interiorul lui Discovery. Toţi anii de antrenament, misiunile anterioare de pe Lună şi Marte, păreau să aparţină unui alt bărbat, într-o altă existenţă.
Frank Poole admitea că simte aceleaşi lucruri, afirmînd uneori în glumă că regretă faptul că cel mai apropiat psihiatru se găsea la o sută de milioane de kilometri distanţă. Însă acest sentiment de izolare şi singurătate era uşor de înţeles şi nu semnala o anormalitate. În cei cincizeci de ani de cînd oamenii se aventuraseră în spaţiu, nu mai existase nici o expediţie asemeni acesteia.
Proiectul demarase cu cinci ani în urmă sub numele de Jupiter ― prima expediţie umană dus-întors către cea mai mare din planete. Nava era aproape pregătită pentru călătoria de doi ani cînd, oarecum neaşteptat, profilul misiunii se modificase.
Discovery avea să meargă în continuare către Jupiter, însă nu se va mai opri acolo. Nici măcar nu avea să încetinească în sistemul jupiterian, ci din contra, urma să folosească cîmpul gravitaţional al gigantului pentru a-şi face vînt şi mai departe de Soare. Asemeni unei comete, va atinge marginile Sistemului Solar către ţinta ei finală, gloria inelată a lui Saturn. Şi fără a se mai întoarce vreodată.
Pentru Discovery drumul se va sfîrşi acolo; totuşi, echipajul nu nutrea cîtuşi de puţin intenţia de a se sinucide. Dacă totul mergea bine, aveau să se întoarcă pe Pămînt în şapte ani, din care cinci scurgîndu-se asemeni unei clipe în somnul lipsit de vise al hibernacolelor, în aşteptarea neconstruitului încă Discovery II.
Termenul "salvare" era evitat cu grijă în toate documentele şi declaraţiile de presă ale Agenţiei de Astronautică; implica posibilitatea unui anumit eşec al planurilor şi de aceea cuvîntul agreat era "re-achiziţie". Dacă ceva nu mergea conform previziunilor, nu se punea problema unei operaţiuni de salvare la o distanţă de un miliard şi jumătate de kilometri de Pămîrit.
Era un risc calculat, ca cel al tuturor expediţiilor în necunoscut, însă jumătate de secol de cercetări dovediseră hibernarea artificială ca fiind perfect sigură, deschizînd astfel noi perspective călătoriei spaţiale. Pînă la această misiune totuşi, ele nu fuseseră exploatate pe deplin.
Cei trei membri ai echipei de cercetare, de care nu va fi nevoie pînă la ultima fază a apropierii de Saturn, urmau să doarmă pe întreg parcursul drumului. Se economiseau în acest mod tone de alimente şi de alte consumabile; la fel de important, echipa avea să fie proaspătă şi atentă, şi nu obosită de o călătorie de zece luni, în momentul intrării în acţiune.
Discovery urma să intre pe o orbită în jurul lui Saturn, devenind un nou satelit al giganticei planete. Se va deplasa înainte şi înapoi pe o elipsă de trei milioane de kilometri care o va aduce lîngă Saturn, apoi printre orbitele sateliţilor săi majori. Astronauţii urmau să dispună de o sută de zile în care să cartografieze şi să studieze o lume cu o suprafaţă de opt ori mai mare decît cea a Terrei şi înconjurată de o pleiadă de cel puţin cincisprezece sateliţi ― unul dintre ei la fel de mare ca Mercur.
Probabil acolo se găseau suficiente minuni pentru secole de studiu; prima expediţie nu putea fi decît o recunoaştere preliminară. Tot ce vor găsi va fi transmis prin radio pe Pâmînt astfel încît, chiar dacă exploratorii nu se vor mai întoarce, descoperirile lor nu vor fi pierdute.
La finalul celor o sută de zile, Discovery va trage cortina. Echipajul va intra în hibernare şi doar sistemele esenţiale vor continua să funcţioneze, vegheate de neobositul creier electronic al vasului. Nava se va roti în jurul lui Saturn pe o orbită determinată cu o astfel de precizie încît şi într-o mie de ani oamenii aveau să ştie unde să o caute. Dar numai după cinci ani, potrivit planurilor actuale, Discovery II va sosi acolo. Chiar dacă va întîrzia un an sau doi, pasagerii adormiţi nu vor simţi vreo diferenţă. Pentru ei, ceasul va fi oprit, aşa cum se oprise deja pentru Whitehead, Kaminski şi Hunter.
Uneori Bowman, Comandantul lui Discovery, îşi invidia colegii inconştienţi din pacea îngheţată a hibernacolelor. Erau liberi de orice răspundere şi feriţi de plictiseală; pînă la destinaţie, lumea exterioară încetase să existe pentru ei.
Dar pe ei această lume îi veghea prin intermediul displayurilor biologice. Îngrămădite printre instrumentele punţii de control se găseau cinci panouri mici, marcate Hunter, Whitehead, Kaminski, Poole şi Bowman. Ultimele două erau albe, lipsite de viaţă; timpul lor nu avea să vină decît după un an. Celelalte prezentau constelaţii de lumini verzui vestind că totul merge bine, pe fiecare din ele aflînduse ecrane unde o serie de spoturi liniare trasau ritmurile lente ale pulsului, respiraţiei şi activităţii cerebrale.
Erau momente cînd Bowman, deşi perfect conştient de inutilitatea măsurii întrucît alarma ar fi sunat numaidecît dacă ceva ieşea din limitele normalului, conecta circuitul audio. Asculta pe jumătate hipnotizat bătăile infinit de încete ale inimilor colegilor săi, cu ochii fixaţi pe curbele sincrone de pe ecran.
Cele mai fascinante erau displayurile de monitorizare a semnăturile electronice aparţinînd unor personalităţi ce existaseră cîndva şi care într-o bună zi aveau să existe iarăşi. Liniile luminoase erau lipsite de vîrfuri şi de văi, de exploziile electrice marcînd activitatea unui creier treaz, sau chiar a unuia în stare de somn. Dacă mai exista o urmă de conştiinţă, atunci ea se găsea dincolo de capacitatea de detecţie a instrumentelor şi dincolo de memoria umană.
Acest ultim adevăr Bowman îl ştia din proprie experienţă. Înainte de a fi selectat pentru misiune, reacţiile sale la hibernare fuseseră testate îndelung. Nu ştia încă cu siguranţă dacă pierduse o săptămînă din viaţă sau dacă-şi amînase eventuala moarte cu acelaşi interval de timp.
Atunci cînd electrozii îi fuseseră ataşaţi pe frunte iar generatorul inductor de somn începuse să pulseze, înaintea ochilor văzuse un efemer aranjament de modele caleidoscopice în mişcare. Apoi ele se topiseră, iar întunericul îl înghiţise. Nu simţise injecţiile, cu atît mai puţin cea dintîi atingere a frigului în momentul în care temperatura corpului îi fusese redusă la numai cîteva grade deasupra lui zero.


Se trezi şi i se păru că de-abia închisese ochii. Ştia însă că e o iluzie; cumva, era convins că se scurseseră mai mulţi ani.
Misiunea fusese oare dusă la bun sfîrşit? Ajunseseră lîngă Saturn, îşi finalizaseră cercetările, intraseră în hibernare? Se afla Discovery II aici, pregătită să îi transporte înapoi pe Pămînt?
Rămase într-o stare de confuzie, complet incapabil să distingă memoriile reale de cele imaginare. Deschise ochii dar puţine erau de văzut, exceptînd o aglomerare de lumini ce îl nedumeriră vreme de cîteva minute. Apoi realiză că privea lămpile indicatoare de pe panoul de control, chiar dacă îi era imposibil să-şi concentreze privirea asupra lor. Curînd renunţă să mai încerce1.
Deasupra sufla un curent de aer cald, îndepărtîndu-i gerul din oase. Dintr-un difuzor plasat în spatele capului curgea o muzică liniştită dar stimulatoare, crescînd în intensitate încetul cu încetul.
Apoi o voce prietenoasă, pe care o ştia însă ca generată de computer, i se adresă:
― Devii operaţional, Dave. Nu te ridica şi nu face mişcări violente. Nu încerca să vorbeşti.
Nu te ridica! gîndi Bowman. Asta era amuzant! Se îndoia c-ar fi fost în stare să mişte şi un deget. Spre surprinderea lui, constată totuşi că nu avea dreptate.
Se simţea foarte mulţumit, într-un mod confuz şi cam stupid. Ştia vag că nava de salvare trebuia să fi sosit, că secvenţa automată de reanimare fusese activată şi că în scurt timp va întîlni alte fiinţe umane. Era bine, dar nu fu entuziasmat.
Simţi că-i este foame. Computerul, desigur, îi anticipase dorinţa.
― Lîngă mîna ta dreaptă se află un buton de semnalizare, Dave. Dacă îţi este foame, te rog apasă pe el.
Bowman îşi forţă degetele să caute în jur şi descoperi butonul cu formă de pară. Uitase totul despre el, deşi probabil ştiuse că se găsea acolo. Ce altceva mai uitase? Oare hibernarea afecta memoria?
Apăsă butonul şi aşteptă. Cîteva minute mai tîrziu, un braţ metalic se mişcă dinspre peretele cuşetei, iar un sfîrc de plastic îi coborî spre buze. Supse cu poftă şi un lichid cald, dulce, i se scurse pe gîtlej, dîndu-i energie cu fiecare picătură.
Braţul se retrase şi el se odihni din nou. Apoi constată că îşi putea mişca mîinile şi picioarele; gîndul de a merge nu mai reprezenta un vis imposibil.
Cu toate că îşi simţea puterile revenindu-i cu repeziciune, ar fi fost fericit să rămînă întins acolo pentru veşnicie dacă nu ar fi fost stimulii externi. Un alt glas îi vorbi, iar de astă dată era uman, nu o construcţie de impulsuri electrice asamblată de un procesor electronic. Era o voce familiară, deşi trecu ceva timp pînă ce o recunoscu.
― Bună, Dave. Îţi revii de minune. Acum eşti în stare să vorbeşti. Ştii unde te afli?
Îşi pusese deja întrebarea. Dacă se găsea într-adevăr pe orbită în jurul lui Saturn, atunci ce se întîmplase pe parcursul lunilor de cînd părăsise Pămîntul? Începu din nou să se întrebe dacă nu cumva suferea de amnezie. Paradoxal, gîndul îl linişti. Dacă îşi amintea cuvîntul "amnezie", atunci creierul i se găsea într-o stare destul de bună...
Nu ştia însă unde se află, iar vorbitorul de la celălalt capăt al circuitului îi înţelese pe deplin situaţia.
― Nu-ţi face griji, Dave. Sînt Frank Poole. Îţi supraveghez inima şi respiraţia ― totul este perfect normal. Relaxează-te, ia-o uşurel. Acum vom deschide uşa şi te vom scoate afară.
O lumină blîndă inundă camera; observă forme mişcătoare profilîndu-se pe deschidere. Şi în acel moment, întreaga memorie îi reveni şi ştiu exact unde se găseşte.
Deşi se întorsese teafăr din cele mai adînci hotare ale somnului, vecine cu cele ale morţii, lipsise doar o săptămînă. Cînd ieşi din hibernacol nu văzu cerul rece al lui Saturn; acesta se afla la un an în viitor şi un miliard de kilometri distanţă. Se găsea încă în simulatorul Centrului Spaţial de Zbor Houston, sub arzătorul soare texan.