Programul zilnic fusese planificat cu multă grijă şi, cel puţin din punct de vedere teoretic, Bowman şi Poole ştiau cu exactitate ce trebuiau să facă în fiecare moment al zilei. Operau pe baza unor carturi de douăsprezece ore, cu alte douăsprezece ceasuri pauză, supraveghind alternativ vasul şi nedormind niciodată în acelaşi timp. Ofiţerul de serviciu rămînea pe puntea de control, în vreme ce ajutorul său se ocupa de menajul general, inspecta nava, rezolva problemele neaşteptate ce se iveau continuu, ori se relaxa în cuşeta sa.
Deşi Bowman fusese numit oficial Căpitan pentru această fază a misiunii, un observator din afară n-ar fi fost în stare să deducă faptul. El şi Poole schimbau rolurile, rangurile şi responsabilităţile la fiecare jumătate de zi. Acest lucru îi menţinea pe amîndoi în starea de spirit optimă, minimiza posibilităţile de apariţie a fricţiunilor şi servea scopului de sută la sută redundanţă.
Ziua lui Bowman începea la 0600, timpul vasului ― Timpul Universal de Efemeridă al astronomilor. Dacă întîrzia, Hal dispunea de o colecţie întreagă de bipuri şi clinchete care să-i aducă aminte de îndatoriri, dar pe care nu le folosise încă niciodată. Ca un test, Poole deconectase o dată alarma: Bowman se trezise automat la ora potrivită.
Primul său act oficial al zilei era să avanseze timerul de control al Hibernării cu douăsprezece ore. Dacă operaţiunea nu era executată de două ori la rînd, Hal trebuia să presupună că atît el cît şi Poole erau incapacităţi, luînd măsurile de rigoare.
Îşi făcea toaleta şi exerciţiile fizice înainte de a servi micul dejun în faţa ediţiei de dimineaţă a lui World Times, transmisă prin fax. Pe Pămînt nu citise niciodată atît de atent ziarul ca acum; chiar şi cele mai neînsemnate ştiri mondene, cele mai vagi zvonuri politice îi absorbeau interesul atunci cînd apăreau pe ecran.
La 0700 îl elibera pe Poole de pe puntea de control, aducîndu-i un recipient de cafea de la bucătărie. Dacă, cum sa întîmplă cel mai adesea, nu era nimic de raportat şi nimic de întreprins, se aşeza să controleze cadranele instrumentelor, conducînd o serie de teste pentru a depista eventuale deranjamente. Pe la 1000 această operaţiune se sfîrşea şi începea perioada de studiu.
Bowman jucase rolul elevului mai bine de jumătate din viaţă şi avea să continue studiul pînă la pensie. Mulţumită revoluţiei din tehnica de asimilare şi de mînuire a informaţiei poseda deja echivalentul a două sau trei diplome de absolvire ― şi, lucru mai important, reţinuse nouăzeci la sută din ceea ce învăţase.
Cu cincizeci de ani în urmă ar fi fost considerat specialist în astronomie, cibernetică şi propulsie spaţială ― deşi probabil ar fi respins eticheta cu neprefăcută indignare. Bowman nu reuşise niciodată să-şi focalizeze interesul exclusiv asupra unui subiect. În ciuda avertismentelor sumbre ale instructorilor, insistase să absolve cursul de astronautică generală, un curs cu o programă vagă şi încîlcită destinat celor cu un IQ sub 130 şi care n-aveau niciodată să atingă vîrfurile profesiunii lor.
Decizia lui se dovedise însă justă; acel refuz de a se specializa îi conferise calificarea unică pentru sarcina actuală. Cam în acelaşi mod, Frank Poole, peiorativ autodesemnîndu-se ca practician în biologie spaţială, constituise o alegere ideală ca secund. Amîndoi, la nevoie cu ajutorul vastelor depozite de informaţii ale lui Hal, puteau face faţă oricărei probleme ce-ar fi fost posibil să se ivească pe durata călătoriei, atît timp cît îşi menţineau minţile treze şi alerte, rememorînd continuu instrucţiunile primite.
Vreme de două ore, de la 1000 la 1200, Bowman se angaja într-un dialog cu profesorul său electronic, verificîndu-şi cunoştinţele generale sau asimilînd materiale specifice misiunii. Studia planurile navei, diagrame de circuit, alternative de drum, citind tot ce se ştia despre Jupiter, Saturn şi îndepărtatele lor sisteme de sateliţi.
La miezul zilei se retrăgea în cambuză, lăsînd vasul în grija lui Hal în vreme ce-şi pregătea prînzul. Dar şi aici se afla în contact nemijlocit cu evenimentele, întrucît mica încăpere adăpostea un duplicat al displayului de control, iar Hal îl putea contacta în orice clipă. Poole i se alătura la masă înainte de a se culca şase ore şi împreună urmăreau de obicei unul din programele de televiziune transmise de pe Terra.
Meniul le fusese pregătit cu aceeaşi grijă minuţioasă ca şi restul detaliilor misiunii. Hrana, în mare parte congelată şi deshidratată, era excelentă şi aleasă pentru a crea cît mai puţine probleme. Raţiile trebuiau doar desfăcute şi plasate în micul cuptor, care scotea un bip sonor cînd sfîrşea treaba. Se bucurau de feluri de mîncare cu gustul şi, la fel de important, cu înfăţişarea sucului de portocale, ouălor (în orice stil), fripturilor la grătar, a legumelor proaspete, fructelor asortate, îngheţatei şi chiar pîinii calde.
După prînz, de la 1300 la 1600 Bowman executa un tur încet şi atent al navei, mai precis spus a acelor părţi accesibile. Discovery măsura aproape o sută treizeci de metri de la un capăt la celălalt, însă micul univers ocupat de echipajul ei se găsea în întregime în sfera presurizată de treizeci şi trei de metri diametru situată în vîrf.
Aceasta adăpostea sistemele de suport vital şi puntea de control reprezentînd inima operaţională a vasului. Sub ea se afla un mic "garaj" prevăzut cu trei ecluze, pe unde capsulele autopropulsate, mari cît să cuprindă un singur om, ar fi ieşit în vid în cazul apariţiei necesităţii unei activităţi extravehiculare.
Regiunea ecuatorială a sferei ― felia de la Capricorn la Cancer ― conţinea un compartiment rotitor de zece metri în diametru. Executînd o rotaţie completă la fiecare zece secunde, acest carusel sau centrifugă producea o gravitaţie artificială egală cu a Lunii; suficientă pentru a preveni atrofierea musculară provocată de imponderabilitate, permiţînd totodată ca viaţa să se desfăşoare în condiţii aproximativ normale.
Tocmai de aceea caruselul conţinea bucătăria, sala de masă şi toaleta. Numai aici preparau fără probleme băuturile fierbinţi, altminteri foarte primejdioase în condiţii de absenţă totală a greutăţii, unde bulele plutitoare de apă clocotită arii putut provoca arsuri. În acest mod problema bărbieritului fusese şi ea rezolvată, evitînd împrâştierea unor fire de păr în jur, cu posibilitatea neplăcută de a pune în pericol echipamentul electric.
Pe marginea caruselului se găseau cinci cuşete minuscule, aranjate de fiecare astronaut potrivit gustului propriu şi conţinîndu-i lucrurile personale. Numai cele ale lui Bowman şi Poole erau în prezent folosite, în vreme ce viitorii ocupanţi ai celorlalte trei se odihneau în sarcofagele electronice de alături.
Rotaţia centrifugei putea fi oprită la nevoie; momentul ei unghiular se înmagazina într-un volant şi era cedat la loc la repornirea caruselului. În mod normal nu se intervenea însă asupra mişcării sale, deoarece înăuntru se intra fără dificultate, coborînd cu ajutorul mîinilor pe un stîlp de la regiunea de 0 g din centru. Transferul în compartimentul în mişcare devenea uşor şi automat cu puţină experienţă, asemeni pasului făcut într-un lift în mişcare.
Sfera presurizată constituia capul unei structuri subţiri sub formă de săgeată, lungă de mai bine de o sută de metri. Discovery, ca toate vehiculele destinate penetrării spaţiului îndepărtat, era prea fragilă şi lipsită de aerodinamism pentru a intra în atmosferă, sau măcar ca să suporte întregul cîmp gravitaţional al unei planete. Fusese asamblată pe orbită în jurul Terrei, testată într-un zbor inaugural translunar şi în final verificată pe orbita selenară. Era o creatură a spaţiului şi numai a lui ― şi arăta corespunzător.
Imediat sub carcasa presurizată se găsea grupat un ciorchine de patru tancuri mari de hidrogen lichid, iar după ele, formînd un V lung şi zvelt, se întindeau aripile radiatoarelor destinate disipării căldurii degajate de reactorul nuclear. Străbătute de o reţea delicată de tuburi conţintad lichid de răcire, aduceau cu aripile, unui dragon gigantic, conferindu-i lui Discovery, din anumite unghiuri, o asemănare pasageră cu un antic velier.
La capătul V-ului, la o sută de metri de compartimentul echipajului se găsea infernul acoperit de scuturi al reactorului şi complexul focalizator al electrozilor pe unde ţîşnea jetul plasmatic al motorului. Dar acesta îşi îndeplinise misiunea cu săptămîni în urmă, scoţînd-o pe Discovery de pe orbita circumlunară. Acum, cu un murmur slab, reactorul genera doar energia electrică necesară funcţionării aparaturii navei, iar aripile radiatoarelor, înroşite atunci cînd Discovery accelera la maximum, erau negre şi reci.
Fiindcă o inspecţie a acestei porţiuni a vasului ar fi implicat ieşirea în exterior, existau instrumente şi camere TV ce ofereau un raport complet asupra condiţiilor de aici. Bowman simţea că ştie pe de rost fiecare metru pătrat al radiatoarelor, panourilor şi a celorlalte instalaţii asociate lor.
Pe la 1600 îşi termina inspecţia şi făcea un raport verbal detaliat către Centrul de Control al Misiunii, vorbind pînă la sosirea confirmării de recepţie. Apoi oprea transmiţătorul propriu, asculta ce avea Pămîntul de spus, răspunzînd apoi la orice întrebări. La 1800, Poole se deştepta şi prelua comanda.
Dispunea astfel de şase ceasuri libere ca să le petreacă după voia inimii. Uneori îşi relua studiile, asculta muzică sau proiecta filme. Deseori răsfoia inepuizabila bibliotecă electronică a navei. Devenise fascinat de marile explorări ale trecutului ― lucru de înţeles în actualele circumstanţe. Uneori îl însoţea pe Pytheas dincolo de Coloanele lui Hercule, în lungul coastelor unei Europe abia ieşite din epoca pietrei, aventurîndu-se pînă în apropierea ceţurilor geroase ale Arcticii. Ori, două mii de ani mai tîrziu, urmărea galioanele din Manila alături de Anson, naviga cu James Cook prin recifurile Marii Bariere de Corali, reuşea împreună cu Magellan prima călătorie în jurul Pămîntului, începuse să citească Odiseea lui Homer, care dintre toate cărţile îi vorbea cel mai limpede peste prăpastia veacurilor.
În scopul recreerii îl putea angaja întotdeauna pe Hal într-o serie de jocuri semimatematice, incluzînd şah, dame şi polimino. Dacă Hal şi-ar fi utilizat capacitatea ar fi cîstigat oricare dintre partide, însă faptul ar fi avut o influenţă proastă asupra moralului coechipierilor săi. Aşa că fusese programat să cîştige doar în cincizeci la sută din cazuri, iar partenerii săi umani se prefăceau că nu cunosc acest detaliu.
Ultimele ore ale programului lui Bowman erau dedicate treburilor mărunte degospodărie, urmate de cina servită la 2000, din nou alături de Poole. După care urma ora cînd putea să transmită sau să recepţioneze mesaje personale de pe Pămînt.
Ca şi colegii săi, Bowman nu era căsătorit; nu ar fi fost corect să se trimită un familist într-o călătorie de o asemenea durată. Deşi multe femei promiseseră să le aştepte reîntoarcerea, nimeni nu luase în serios promisiunile. La început, atît Poole cît şi Bowman purtaseră convorbiri cu un caracter intim o dată pe săptămînă, chiar dacă gîndul că numeroase urechi ascultau la capătul terestru al circuitului tindea să-i inhibe. Iar acum, cu toate că misiunea se afla abia la început, căldura şi frecvenţa convorbirilor cu prietenele de pe Pămînt se diminuase. Se aşteptaseră la aşa ceva; reprezenta una din pedepsele modului de viaţă al unui astronaut, aşa cum altădată acest fapt caracterizase viaţa marinarilor.
Adevărat ― lucrul era chiar notoriu ― că aceştia din urmă compensau în alte porturi; din păcate, dincolo de orbita Terrei nu existau insule tropicale pline de fete îmbietoare. Medicii, fireşte, atacaseră problema cu entuziasmul lor obişnuit; farmacopedia navei oferea substituenţi adecvaţi, deşi cîtuşi de puţin fermecători.
Înainte de a-şi termina îndatoririle, Bowman completa ultimul raport, asigurîndu-se dacă Hal transmisese bazei datele zilei. Apoi, dacă simţea nevoia, petrecea cîteva ore citind sau privind un film; la miezul nopţii se culca, de obicei fără ajutorul hipnoelectrozilor.
Programul lui Poole era identic, şi cele două orare se acopereau unul pe celălalt fără desincronizări. Amîndoi bărbaţii erau prea ocupaţi, prea inteligenţi şi bine acomodaţi cu mediul pentru a se certa. Călătoria se transformase într-o rutină confortabilă, lipsită de evenimente neobişnuite, trecerea timpului fiind marcată doar de schimbarea cifrelor pe ceasurile digitale.
Marea speranţă a echipajului lui Discovery era ca nimic să nu spargă această monotonie a săptămînilor şi lunilor ce le stăteau înainte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu