18. Printre asteroizi

Săptămînă după săptămînă, alunecînd ca un tramvai pe şinele unei orbite determinate cu precizie, Discovery trecu de Marte şi se îndreptă spre Jupiter. Altfel decît toate vasele ce străbătuseră cerurile şi mările Pămîntului, nu avea nevoie de comandă şi ghidaj. Cursul ei era fixat de legile gravitaţiei şi nu existau bancuri primejdioase de nisip, nici recifuri unde să eşueze. Nu exista pericol de coliziune cu un vas străin, deoarece între ea şi stele nu se găsea nici o altă navă ― cel puţin o navă construită de om.
Totuşi, spaţiul unde pătrundea acum era departe de a fi gol. Înainte se întindea un no-man's-land străbătut de traiectoriile a peste un milion de asteroizi, din care mai puţin de zece mii îşi aveau orbitele determinate cu exactitate de către astronomi. Numai patru depăşeau o sută cincizeci de kilometri în diametru; majoritatea erau bolovani uriaşi, gonind fără ţintă în vid.
În privinţa lor nu se putea întreprinde nimic. Chiar dacă cel mai mic dintre ei era capabil să distrugă complet nava, într-un impact cu viteze de mii de kilometri pe oră, posibilitatea unei astfel de întîlniri putea fi neglijată. În medie, într-un volum de două milioane de kilometri cubi exista un singur asteroid; ca Discovery să ocupe acelaşi punct în acelaşi timp, constituia ultima dintre grijile echipajului.
Ziua 86 marcă cea mai apropiată poziţie faţă de un asteroid cunoscut. Nu avea nume, doar un număr ― 7794 ― şi era o rocă de cincizeci de metri în diametru, detectată de Observatorul Lunar în 1997 şi uitată imediat după aceea de către toţi, mai puţin de computerele răbdătoare ale Biroului Planetoizilor.
Cînd Bowman îşi începu cartul, Hal îi aminti cu promptitudine de iminenta întîlnire, cu toate că el n-avea cum să uite unicul eveniment de zbor programat pe întreaga durată a călătoriei. Traiectoria bolidului pe cer şi coordonatele la momentul apropierii maxime fuseseră deja afişate pe displayuri. Erau listate şi observaţiile care ar fi trebuit efectuate sau încercate; vor avea mult de muncit atunci cînd 7794 va fulgera pe alături la numai o mie patru sute de kilometri distanţă, cu o viteză relativă de circa o sută douăzeci de mii de kilometri pe oră.
Bowman îi ceru lui Hal conectarea displayului telescopic, iar pe ecran apăru un cîmp stelar rarefiat. Nu se vedea nimic care să arate a asteroid; toate imaginile, chiar la mărire maximă, erau puncte de lumină lipsite de dimensiuni.
― Centrează pe ţintă, ceru Bowman. Imediat, patru linii subţiri, palide, încadrară un astru mic şi fără trăsături deosebite. Îl privi vreme de cîteva minute, întrebîndu-se dacă Hal ar fi putut greşi; apoi observă că punctul luminos se deplasa imperceptibil pe fundalul înstelat. Probabil se găsea încă la un milion de kilometri distanţă, însă mişcarea sa dovedea că, în perspectiva distanţelor cosmice, era suficient de aproape ca ei să îl atingă.
Cînd Poole i se alătură pe punte şase ore mai tîrziu, 7794 era de sute de ori mai strălucitor şi se mişca atît de iute, încît problema identităţii sale nu se mai punea. Nu mai era doar un punct luminos, începuse să prezinte un disc perfect vizibil.
Urmăriră această piatră zburătoare cu emoţiile marinarilor porniţi într-un voiaj îndelungat, depăşind o coastă unde nu puteau păşi. Deşi conştienţi că 7794 constituia doar o bucată de rocă lipsită de viaţă, faptul îi afecta prea puţin. Reprezenta singurul obiect solid pe care îl vor întîlni de această parte a lui Jupiter ― aflat încă la trei sute de milioane de kilometri depărtare.
Prin intermediul telescopului de mare putere văzură că asteroidul e foarte neregulat şi că se roteşte lent. Uneori arăta ca o minge turtită, alteori ca o cărămidă grosolan făcută; perioada de rotaţie depăşea cu puţin două minute. Pe suprafaţa lui erau distribuite la întîmplare pete de lumină şi de umbră, iar uneori suprafeţe netede ori depozite cristaline sclipeau asemeni unor ferestre lovite de razele Soarelui.
Gonea pe lîngă ei cu aproape cincizeci de kilometri pe secundă, aşa încît nu avură decît cîteva minute la dispoziţie pentru a-l cerceta din apropiere. Camerele automate făcură zeci de fotografii, ecourile radarului fură înregistrate cu atenţie pentru o viitoare analiză ― şi avură timp pentru o singură probă de impact.
Sonda nu conţinea instrumente; nici unul nu ar fi rezistat unei coliziuni la asemenea viteză. Era doar un mic glonte de metal, tras de Discovery pe o traiectorie ce trebuia să o intersecteze pe cea a asteroidului.
În vreme ce secundele dinaintea impactului se scurgeau una după alta, Poole şi Bowman aşteptară cu o tensiune crescîndă. Experimentul, aşa simplu cum era în teorie, testa acurateţea echipamentului la limită. Ţinteau un obiect de treizeci de metri în diametru, situat la mii de kilometri distanţă...
Pe faţa întunecată a asteroidului se produse o bruscă explozie de lumină. Sonda impactase cu viteză meteorică iar într-o fracţiune de secundă, întreaga energie i se transformase în căldură. Un nor incandescent de gaz erupse o clipă în spaţiu; pe Discovery, instrumentele înregistrară efemerele linii spectrale. Experţii de pe Terra urmau să le analizeze, cercetînd semnăturile atomilor componenţi. Iar astfel, pentru prima dată, compoziţia scoarţei unui asteroid avea să fie cunoscută.
O oră mai tîrziu, 7794 devenise o stea pe cale de a se stinge, iar discul i se transformase într-un punct. Cînd cartul lui Bowman sosi din nou, dispăruse complet.
Se aflau din nou singuri şi aveau să rămînă aşa pînă în momentul în care cea mai depărtată dintre lunile lui Jupiter le va ieşi în întîmpinare, după un interval de trei luni.