Chiar de la treizeci de milioane de kilometri depărtare, Jupiter era deja obiectul cel mai proeminent de pe cer. Planeta prezenta un disc palid, roz-portocaliu, cam de jumătatea mărimii Lunii văzută de pe Pămînt, cu benzile paralele şi întunecate ale formaţiunilor noroase clar vizibile. Mişcîndu-se înainte şi înapoi în planul ecuatorial se găseau punctele strălucitoare ale lui Io, Europa, Ganymede şi Callisto ― lumi care oriunde în altă parte ar fi fost considerate planete, dar care aici se numărau doar printre sateliţii giganticului lor stăpîn.
Prin telescop, Jupiter oferea o privelişte glorioasă: un glob pătat şi multicolor ce umplea întreaga boltă. Era aproape imposibil să-i apreciezi adevărata mărime; Bowman continua să-şi repete că avea un diametru de unsprezece ori mai mare decît al Pămîntului, însă vreme îndelungată cifra nu avu o semnificaţie reală.
Apoi, în timp ce audia benzile din unităţile de memorie ale lui Hal, descoperi ceva care-i revelă adevărata perspectivă a proporţiilor planetei. Era vorba de o ilustraţie ce înfăţişa întreaga suprafaţă a Pămîntului descojită şi întinsă ca pielea unui animal pe discul lui Jupiter. Pe acest fundal, toate continentele şi mările Pămîntului apăreau nu mai mari decît India pe globul terestru.
Atunci cînd Bowman folosi întreaga putere a telescoapelor lui Discovery, impresia fu că e suspendat deasupra unui glob puţin turtit, privind panorama unor nori în galop, întinşi în benzi de rapida rotaţie a planetei. Uneori benzile respective formau vîrtejuri şi noduri de vapori coloraţi de mărimea unor continente, alteori poduri vremelnice de mii de kilometri lungime brăzdau distanţele dintre ele. Ascuns sub aceşti nori se găsea suficient material ca să depăşească pe cel al tuturor celorlalte planete luate la un loc. Şi ce altceva, se întreba Bowman, se mai afla oare ascuns acolo jos?
Deasupra turbulentului acoperiş de nori, acoperind veşnic adevărata suprafaţă a planetei, alunecau uneori modele circulare întunecate. Una din lunile interioare tranzita Soarele îndepărtat, iar umbra ei mărşăluia jos, peste neobositul peisaj noros jupiterian.
Se mai găseau şi alţi sateliţi, mult mai mici, la treizeci de milioane de kilometri de uriaş. Însă erau doar munţi zburători, de cîteva zeci de kilometri diametru, iar nava nu trecea prin apropierea lor. La fiecare cîteva minute, transmiţătorul radar îşi aduna puterile şi trimitea în eter un puls tăcut de energie, fără a primi ecoul unor noi sateliţi din vidul înconjurător.
Ceea ce sosea, cu o intensitate mereu crescîndă, era tunetul vocii lui Jupiter însuşi. În 1955, doar cu puţin înainte de zorii erei spaţiale, astronomii fuseseră uimiţi să descopere că gigantul emitea milioane de waţi pe banda de zece metri. Era un semnal de bandă largă, asociat haloului de particule încărcate electric ce ocoleau planeta asemeni centurilor Van Allen pe Pămînt, însă la o scară mult mai mare.
Alteori, pe durata singuraticelor ore petrecute pe puntea de control, Bowman asculta emisia. Mărea volumul amplificării pînă ce întreaga încăpere se umplea de un zgomot şuierător, încărcat de pocnete; pe acest fundal, la intervale neregulate, se auzeau şoapte scurte şi ţipete asemănătoare celor scoase de nişte păsări înnebunite. Un sunet straniu, căci nu avea nimic de-a face cu omul; era tot atît de singuratic şi de lipsit de sens ca murmurul valurilor de pe o plajă, sau ca bubuitul îndepărtat al tunetului, sosit de dincolo de orizont.
Chiar şi la actuala ei viteză depăşind o sută cincizeci de mii de kilometri pe oră, lui Discovery îi va lua aproape două săptămîni traversarea orbitelor sateliţilor. Jupiter era înconjurat de mai multe luni decît avea Soarele planete; Observatorul Selenar descoperea în fiecare an altele noi, iar totalul atinsese în prezent cifra de treizeci şi şase. Cea mai depărtată, Jupiter XXVII, se mişca retrograd pe o orbită instabilă, la treizeci de milioane de kilometri de vremelnicul ei stăpîn. Reprezenta premiul într-o perpetuă luptă cu odgonul între Jupiter şi Soare, întrucît planeta captura mereu sateliţi din centura de asteroizi, pierzîndu-i apoi după alte cîteva milioane de ani. Numai sateliţii interiori constituiau proprietatea sa permanentă, iar Soarele n-avea cum să-i smulgă niciodată din strînsoarea ei.
Dar aici păşise acum o pradă nouă pentru cîmpurile gravitaţionale aflate în război. Discovery accelera spre Jupiter pe o traiectorie complexă, calculată cu luni înainte de astronomi pe Terra şi verificată încontinuu de către Hal. Din cînd în cînd, motoarele de control scuipau jeturi scurte de ajustare a poziţiei, abia perceptibile în interior.
Prin intermediul legăturii radio, informaţia se scurgea într-un sens şi-n celălalt într-un ritm continuu. Se aflau atît de departe de casă încît, circulînd cu viteza luminii semnalelor le trebuiau cincizeci de minute să încheie călătoria. Deşi întreaga lume le privea peste umeri, înregistrînd totul prin ochii şi instrumentele lor, descoperirile ajungeau pe Pămînt după aproape un ceas.
Camerele teleobiectiv operară neîntrerupt cînd nava traversă orbitele uriaşilor sateliţi interiori ― oricare dintre ei mai mare decît Luna, oricare dintre ei un teritoriu necunoscut. Trei ore înainte de tranzit, Discovery ajunse la numai treizeci de kilometri de Europa; ochii ei electronici erau îndreptaţi spre corpul ceresc ce se apropia, în vreme ce acesta se transformă din glob în semilună, rămînînd apoi în spate.
Acolo se găseau douăzeci de milioane de kilometri pătraţi de pămînt care, pînă în acest moment, nu constituiseră nimic mai mult decît o gămălie de bold în cîmpul celui mai puternic telescop. Timpul de survolare era de numai cîteva minute şi de aceea trebuiau să folosească la maximum aceste clipe, înregistrînd orice informaţie posibilă. Ar fi dispus apoi de luni de zile în care să le studieze.
De la distanţă, Europa păruse un uriaş bulgăre de zăpadă, reflectînd lumina solară cu o eficienţă remarcabilă. Observaţiile din apropiere confirmaseră impresia; spre deosebire de prăfoasa Lună, Europa era alb strălucitoare, şi mare parte din suprafaţa ei era acoperită de blocuri sclipitoare, asemeni unor iceberguri izolate. Aproape sigur erau formate de amoniacul şi apa pe care, într-un fel sau altul, cîmpul gravific al lui Jupiter nu izbutise să le acapareze.
Roca dezvelită era vizibilă doar la ecuator; aici se întindea un peisaj incredibil de accidentat, cu canioane şi stînci răsturnate, formînd o bandă întunecată în jurul întregului corp ceresc. Se observau puţine cratere de impact şi nici un semn de vulcanism; era evident că Europa nu posedase niciodată surse interne de căldură.
În schimb exista, după cum se cunoscuse dinainte, o uşoară urmă de atmosferă. Atunci cînd marginea satelitului trecea prin dreptul unei stele, strălucirea acesteia scădea înainte de eclipsă. În alte zone păreau să plutească cîţiva nori, poate o ceaţă alcătuită din picături de amoniac, generate de vînturile neobosite de metan.
Pe cît de repede se distinsese Europa pe fundalul cerului dinainte, pe atît de rapid dispăru în spate; iar în prezent Jupiter se găsea la două ore distanţă. Hal verifică şi reverifică orbita navei cu grijă infinită, făcînd inutile orice alte corecţii pînă la momentul de periheliu. Dar, chiar cunoscînd acest lucru, nu era uşor să priveşti globul gigantic crescînd clipă de clipă. Era dificil să crezi că Discovery nu plonja direct în el, că imensul cîmp gravitaţional nu-i atrăgea ireversibil spre moarte.
Sosi vremea să se lanseze probele atmosferice ― sperîndu-se că vor supravieţui suficient pentru a trimite înapoi cîteva date despre plafonul noros al lui Jupiter. Două capsule, sub formă de bombă, încorsetate de scuturi termice, fură împinse încet pe orbite deviind puţin de cea a lui Discovery pe parcursul primelor mii de kilometri.
Încetul cu încetul însă se distanţară; iar în sfîrşit, chiar şi un ochi neantrenat ar fi putut ghici ceea ce Hal calculase. Vasul se găsea pe o orbită aproape tangenţială şi nu colizională; nu avea să atingă atmosfera. Adevărat, diferenţa era de numai cîteva sute de kilometri: un nimic atunci cînd ai de-a face cu o planetă cu un diametru de o sută patruzeci de mii de kilometri, dar era suficient.
Jupiter acoperea întreg cerul. Era atît de uriaş încît nici mintea şi nici ochiul nu-l mai puteau cuprinde, renunţînd dealtminteri la încercare. Dacă nu ar fi fost extraordinara varietate de culori, nuanţele de roşu şi de roz şi de galben şi de violet ale atmosferei de sub ei, Bowman şi-ar fi închipuit că zburau deasupra unor nori tereştri.
Şi tot acum, pentru prima dată de la începutul expediţiei, aveau să piardă din vedere Soarele. Deşi palid şi pitic, fusese însoţitorul constant al lui Discovery de la plecarea acesteia de pe Pămînt, în urmă cu cinci luni. Dar nava plonja în prezent în umbra jupiteriană; curînd vor trece pe deasupra feţei întunecate a planetei.
La o mie de kilometri înainte, o bandă de crepuscul gonea în întîmpinarea lor; în spate, Soarele se scufunda rapid în nori. Razele sale curgeau pe linia orizontului asemeni unor coarne cu vîrfurile întoarse în jos, apoi se contractară şi se stinseră într-un foc efemer de glorie cromatică. Noaptea se instalase.
Totuşi, lumea imensă de dedesubt nu era în întregime neagră. Era scăldată de o fosforescenţă ce creştea în intensitate pe măsură ce ochii lor se obişnuiau cu peisajul. Rîuri difuze de lumină curgeau la orizont precum siajele luminescente ale unor vase navigînd pe mări tropicale. Ici-colo se adunau în lacuri de foc lichid, tremurînd din pricina cutremurelor vaste, submarine, născute în inima ascunsă a lui Jupiter. Constituia o privelişte copleşitoare, iar Bowman şi Poole ar fi admirat-o ore în şir; să fi fost oare rezultatul forţelor electrice şi chimice din interiorul acelui furnal cumplit, sau produsul secundar ar unor fantastice forme de viaţă? Erau însă întrebări pe care savanţii vor continua probabil să le dezbată şi atunci cînd noul secol îşi va fi aflat sfîrşitul.
Pe măsură ce pătrundeau tot mai mult în noaptea jupiteriană, strălucirea de sub ei crescu constant. Odată, Bowman zburase deasupra Canadei de nord la apogeul unei aurore boreale; peisajul acoperit de nea arătase la fel de strălucitor şi de aspru ca acesta. Iar pustietatea arctică, îşi reaminti el, avea o temperatură cu o sută de grade mai mare decît cea a regiunilor peste care zburau acum.
― Semnalul Terrei slăbeşte rapid, anunţă Hal. Intrăm în prima zonă de difracţie.
Aşteptaseră acest moment ― reprezenta unul din obiectivele misiunii întrucît absorbţia undelor radio ar fi putut oferi informaţii valoroase despre atmosfera planetei. Însă în clipa cînd trecură în spatele gigantului iar legătura radio cu Pămîntul se întrerupse, simţiră brusc un copleşitor sentiment de singurătate. Tăcerea radio avea să dureze un ceas, apoi urmau să iasă din spatele ecranului protectiv al lui Jupiter, reluînd legătura cu specia umană. Ora aceasta, însă, avea să fie una din cele mai lungi din viaţa lor.
În ciuda relativei lor tinereţi, Poole şi Bowman erau veterani avînd la activ zece călătorii spaţiale. Totuşi, se simţeau ca nişte novici. Încercau un lucru pentru prima dată în istorie; niciodată înainte o navă nu călătorise cu asemenea viteze, nu sfidase un cîmp gravitaţional atît de intens. Cea mai mică eroare de calcul în acest moment critic şi Discovery ar fi gonit mai departe spre limitele Sistemului Solar, în afara oricărei posibilităţi de salvare.
Minutele se scurseră încet. Jupiter se transformase într-un perete vertical de fosforescenţă întinzîndu-se la infinit înaintea lor, iar Discovery urca abrupt pe faţa lui. Deşi conştienţi că se mişcau cu o viteză prea mare pentru a fi prinşi în capcana gravitaţională a lui Jupiter, era greu să creadă că nu deveniseră deja un satelit al monstruoasei lumi.
În cele din urmă, departe în faţă, la orizont, apăru o geană de lumină. Ieşeau din umbră, îndreptîndu-se spre Soare. Aproape simultan, Hal vesti:
― Mă aflu în contact radio cu Pămîntul. Sînt bucuros să vă comunic că manevra perturbatoare a fost încheiată cu succes. Timpul nostru pînă la Saturn este de şaizeci şi şapte de zile, cinci ore, unsprezece minute.
Rezultatul se găsea într-o toleranţă de un minut faţă de estimare; survolarea planetei se făcuse cu o precizie impecabilă. Asemeni unei bile pe o masă cosmică de biliard, Discovery scăpase din cîmpul de atracţie al lui Jupiter, preluînd moment unghiular din întîlnire. Fără a utiliza combustibil, îşi mărise viteza cu mai multe mii de kilometri pe oră.
Desigur, nu se produsese nici o violare a legilor mecanicii; Natura îşi ţinea cu grijă socotelile contabile, iar Jupiter pierduse exact acelaşi moment pe care-i cîştigase Discovery. Planeta fusese încetinită, însă masa ei de miliarde de ori mai mare decît a navei spaţiale făcea ca schimbarea să fie imperceptibilă. Nu venise încă timpul ca Omul să-şi lase amprenta asupra Sistemului Solar.
În vreme ce în jurul lor se lumina iar Soarele se ridica încă o dată pe cerul jupiterian, Poole şi Bowman îşi întinseră unul altuia mîinile, strîngîndu-şi-le reciproc.
Cu toate că abia de reuşeau să dea crezare realităţii, prima etapă a misiunii se încheiase cu succes.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu