20. Lumea Zeilor

Nu terminaseră însă cu Jupiter. Mult în spate, cele două sonde lansate de Discovery luau contact cu atmosfera.
De la una din ele nu recepţionară nimic; probabil executase o pătrundere prea bruscă şi arsese înainte de a apuca să transmită vreo informaţie.
A doua avu ceva mai mult succes; tăie straturile superioare ale atmosferei lui Jupiter, apoi ieşi încă o dată afară în spaţiul cosmic. Aşa cum se plănuise, pierduse atît de mult din viteză de pe urma zborului atmosferic, încît se aşezase pe o orbită eliptică prelungă. Două ore mai tîrziu reintră în atmosferă pe faţa luminată a planetei, deplasîndu-se cu o sută de mii de kilometri pe oră.
Fu învăluită imediat într-un nor de gaz incandescent, iar contactul radio se întrerupse. Urmară minute agonizante de aşteptare pentru cei doi observatori de pe puntea de control. Nu erau siguri dacă sonda va rezista, dacă scutul ceramic nu va arde în întregime înainte ca frînarea finală să se fi produs. Dacă se petrecea aşa ceva, instrumentele s-ar fi vaporizat într-o fracţiune de secundă.
Scutul rezistă însă, suficient ca meteorul încins să ajungă într-o relativă poziţie de stabilitate. Fragmentele carbonizate fură abandonate, robotul îşi scoase antenele şi începu să cerceteze mediul din jur cu senzorii săi electronici. La bordul lui Discovery, la peste un sfert de milion de kilometri depărtare, radioul începu să recepţioneze primele veşti autentice de pe Jupiter.
Miile de impulsuri sosind în fiece secundă raportau compoziţia atmosferei, presiunea, temperatura, cîmpurile magnetice, radioactivitatea şi zeci de alţi factori pe care numai experţii de pe Pămînt îi puteau descifra. Totuşi, unul din mesaje fu înţeles numaidecît; o imagine TV color, transmisă de sonda în cădere.
Primele fotografii sosiră după ce robotul intrase deja în atmosferă şi renunţase la învelişul protector. Nu era vizibilă decît o ceaţă gălbuie, punctată de pete purpurii ce se deplasau cu viteze ameţitoare în sus, în vreme ce proba se prăbuşea cu cîteva sute de kilometri pe oră.
Ceaţa crescu în densitate. Era imposibil să apreciezi dacă imaginile proveneau de la zece centimetri sau zece kilometri, întrucît nu existau detalii asupra cărora ochiul să se concentreze. Se părea că, cel puţin în privinţa sistemului de televiziune misiunea constituia un eşec. Echipamentul funcţionase, dar nu era nimic de văzut în această atmosferă ceţoasă şi turbulentă.
Şi apoi, foarte brusc, ceaţa dispăru. Sonda străbătuse baza unui strat noros de mare altitudine şi intrase într-o zonă limpede, poate o regiune cu hidrogen aproape pur şi doar cu urme vagi de cristale de amoniac. Deşi era în continuare imposibil să apreciezi scara imaginii, camera fotografia cu certitudine kilometri întregi.
Peisajul era atît de străin, încît o clipă fu aproape lipsit de sens pentru ochii obişnuiţi cu formele şi culorile Pămîntului. Mult, mult mai jos se întindea o mare de aur topit, brăzdată de riduri ce ar fi putut reprezenta crestele unor valuri gigantice. Dar nu se zărea mişcare; scara imaginii era prea mare pentru a permite observarea ei. Iar acea panoramă aurie nu putea să fie un ocean, deoarece se găsea încă sus în atmosfera jupiteriană. Nu era decît un alt strat noros.
După care camera prinse în cîmpul ei, înceţoşat de distanţă, o frîntură din ceva foarte straniu. La mulţi kilometri depărtare, peisajul auriu se ridica într-un con curios de simetric, asemănător cu un munte vulcanic. În jurul vîrfului acelui con plutea un halou de nori mici, pufoşi ― toţi cam de aceeaşi mărime, toţi foarte distincţi şi izolaţi. Era ceva uimitor şi lipsit de naturaleţe legat de el ― dacă, într-adevăr, termenul de natural putea fi aplicat copleşitoarei panorame.
Apoi, prinsă într-una din turbulenţele atmosferice, sonda se răsuci spre un alt sfert de orizont şi cîteva secunde ecranul nu prezentă decît o ceaţă aurie. Imaginea se stabiliză; "marea" se găsea mult mai aproape, dar rămînea la fel de enigmatică. Acum se observa că pe alocuri o întrerupeau dungi întunecate, care ar fi putut fi găuri sau spaţii conducînd spre alte straturi mai adînci din atmosferă.
Sonda nu avea cum să le atingă. Cu fiecare kilometru, densitatea gazului din jur se dubla, iar presiunea creştea în vreme ce ea se scufunda tot mai mult către suprafaţa ascunsă a planetei.
Se găsea încă mult deasupra acelei misterioase mări cînd imaginea avu o întrerupere premonitorie, după care se stinse, în timp ce primul explorator de pe Pămînt era zdrobit de greutatea kilometrilor de atmosferă de deasupra lui.
În scurta sa existenţă oferise o privelişte fugară, poate numai a unei fracţiuni dintr-a milioana parte din Jupiter. Abia se apropiase de suprafaţă, la sute de kilometri în adîncul ceţurilor tot mai dense. După ce imaginea dispăru de pe ecran, Bowman şi Poole nu fură în stare să facă altceva decît să şadă în tăcere, întorcînd pe toate feţele acelaşi gînd în minte.
Anticii procedaseră într-adevăr mai bine decît s-ar fi crezut denumind această lume după zeul zeilor. Dacă acolo jos se găsea viaţă, cît va dura oare pînă ceva fi localizată numai? Şi după aceea, cîte alte secole se vor scurge înainte ca oamenii să urmeze acest prim pionier, şi în ce fel de navă?
Aceste consideraţiuni constituiau însă probleme fără de importanţă pentru Discovery şi echipajul ei. Ţelul lor îl reprezenta o lume încă şi mai stranie, aproape de două ori mai departe faţă de Soare ― de care îi despărţea încă mai bine de jumătate de miliard de kilometri de pustietate.