21. Aniversare

Acordurile familiare ale lui "Mulţi ani trăiască!", traversînd un miliard de kilometri cu viteza luminii, se stinseră printre ecranele şi instrumentele punţii de control. Peste familia Poole, grupată pe Pămînt oarecum sfios în jurul unui tort, coborî tăcerea.
Apoi domnul Poole Senior zise cu voce răguşită:
― Ei bine, Frank, nu ştim ce să mai spunem acum, decît că sîntem alături de tine şi că-ţi dorim cea mai fericită aniversare.
― Ai grijă, scumpule, interveni soţia lui cu lacrimi în ochi. Dumnezeu să te aibă-n pază.
Urmă un cor de "La revedere", iar displayul se întunecă. Cît de ciudat, gîndi Poole, că toate se petrecuseră cu peste o oră înainte; în această clipă membrii familiei sale se împrăştiaseră deja, fiecare la kilometri de casa părintească. Însă într-un anume fel, intervalul de timp, deşi frustrant, constituia totodată o binecuvîntare deghizată. Asemeni celorlalţi oameni de vîrsta lui, Poole considera absolut normală posibilitatea de a vorbi instantaneu cu oricine pe Pămînt, oricînd ar fi dorit. Acum că acest fapt nu se mai aplica, impactul psihologic era profund. Intrase într-o nouă dimensiune a singurătăţii, iar majoritatea legăturile emoţionale fuseseră întinse dincolo de limita de rezistenţă.
― Îmi pare rău să vă întrerup petrecerea, se auzi vocea lui Hal, însă avem o problemă.
― Ce anume? întrebară Bowman şi Poole în acelaşi timp.
― Am dificultăţi în menţinerea legăturii radio cu Pămîntul. Problema este creată de unitatea AE-35. Centrul meu de predicţie raportează că ea va ceda în următoarele şaptezeci şi două de ore.
― Atunci să vedem ce-i cu ea, replică Bowman. Arată-ne alinierea optică.
― Iat-o, Dave. În prezent se menţine încă în ordine.
Pe ecranul de observaţie apăru o semilună perfectă, foarte strălucitoare, pe un fundal aproape lipsit de aştri. Formaţiuni noroase îi acopereau suprafaţa şi nu se zărea nici o trăsătură geografică identificabilă. Într-adevăr, la o primă privire putea fi uşor confundată cu Venus.
Nu însă şi la o a doua, întrucît alături se găsea adevărata Lună, căreia lui Venus îi lipsea ― la un sfert din mărimea Terrei şi exact în aceeaşi fază. Nu era dificil să-ţi închipui că cele două corpuri erau mamă şi copil, aşa cum consideraseră mulţi astronomi înainte ca mostrele de sol selenar să dovedească dincolo de orice îndoială că Luna nu făcuse niciodată parte din Pămînt.
Poole şi Bowman studiară ecranul în tăcere jumătate de minut. Imaginea le parvenea prin intermediul camerei TV de bătaie lungă montată pe marginea farfuriei antenei radio; liniile în cruce de la centru indicau orientarea exactă a antenei. Dacă raza subţire nu era perfect aţintită spre Pămînt, ei nu ar fi putut nici transmite, nici recepţiona. Mesajele din ambele direcţii şi-ar fi ratat ţinta şi ar fi trecut, nevăzute şl neauzite, prin întreg Sistemul Solar în vidul de dincolo de el. Dacă ar fi fost vreodată recepţionate, aceasta s-ar fi întîmplat numai după secole ― şi nu de către oameni.
― Ştii unde-i necazul? întrebă Bowman.
― Survine intermitent şi nu-l pot localiza. Pare însă a proveni din unitatea AE-35.
― Ce procedură sugerezi?
― Lucrul cel mai indicat ar fi să înlocuim unitatea cu una de rezervă, aşa încît să o verificăm la bord.
― În regula. Fă-ne o copie.
Informaţia fulgeră pe ecran şi simultan, o foaie de hîrtie ieşi dintr-un orificiu de sub el. În pofida lectorilor electronici, existau momente cînd demodatul material tipărit reprezenta cea mai convenabilă modalitate de înregistrare.
Bowman cercetă diagrama cîteva clipe, apoi fluieră.
― Ai fi putut să ne spui, exclama el. Înseamnă să ieşim din nava.
― Îmi pare rău, replică Hal. Am presupus că ştiţi că unitatea AE-35 se găseşte pe dispozitivul de orientare al antenei.
― Probabil că ştiam, dar acum un an. Aici se găsesc însă opt mii de subsisteme. Oricum, nu pare o treabă complicată. Nu trebuie decît să deschidem un panou şi să montăm înăuntru rezerva.
― Pică la fix, zise şi Poole, care era membrul din echipaj desemnat pentru operaţiunile extravehiculare. O schimbare de decor îmi va prinde foarte bine. Nici o aluzie personală, David!
― Să vedem dacă Centrul de Control e de acord. Bowman rămase nemişcat cîteva momente, ordonîndu-şi gîndurile, apoi începu să dicteze mesajul.
― Control, aici X-ray-Delta-Unu. La doi-zero-patru-cinci, centrul de predicţie al computerului nostru triplu zero indică unitatea Alpha Echo trei cinci ca pe o defecţiune probabilă în următoarele şaptezeci şi două de ore. Cerem verificarea telemetrică monitorizată şi sugerăm să studiaţi unitatea în simulatorul de la sol. De asemenea, cerem aprobare pentru a ieşi în EVA şi a înlocui unitatea Alpha Echo trei cinci înainte de defecţiune. Control, aici X-ray-Delta-Unu, doi-unu-zero-trei, terminat.
După ani de exerciţiu, Bowman era capabil să treacă instantaneu la acest limbaj, botezat odată de către cineva ca "tehniş", şi înapoi la vorbirea normală fără efort mental. În prezent nu mai aveau altceva de făcut decît să aştepte confirmarea, care avea să întîrzie cel puţin două ore: timpul necesar ca semnalele să străbată dus-întors orbitele lui Jupiter şi Marte.
Confirmarea sosi pe cînd Bowman încerca, fără prea mare succes, să-l bată pe Hal la unul din jocurile geometrice stocate în memoria acestuia.
― X-ray-Delta-Unu, aici Centrul de Control al Misiunii, confirmăm transmisia voastră de la doi-unu-zero-trei. Recepţionăm telemetrie informaţii pe simulatorul nostru şi vom aviza.
De acord cu ieşirea în EVA pentru a înlocui unitatea Alpha Echo trei cinci înainte de defecţiune. Studiem procedurile de test aplicabile unităţii defecte.
Odată chestiunea serioasă încheiată, operatorul reveni la un limbaj normal:
― Băieţi, îmi pare rău că aveţi necazuri. Oricum, noi nu vrem să vă creăm altele noi, dar dacă nu vă deranjează să-i daţi curs înainte de EVA, avem pentru voi o cerere din partea Biroului de Relaţii cu Publicul. Aţi vrea să faceţi o prezentare scurtă a situaţiei pentru mass media, explicînd exact ce rol are unitatea AE-35? Cît mai convingător posibil. Am putea-o face noi, desigur, însă ar suna mult mai bine cu propriile voastre cuvinte. Sper ca asta să nu influenţeze negativ viaţa voastră socială. X-ray-Delta-Unu, aici Centrul de Control, doi-unu-cinci-cinci, terminat.
Bowman nu reuşi să-şi reţină un zîmbet la auzul rugăminţii. Erau momente cînd Pămîntul dovedea o curioasă insensibilitate şi lipsă de tact. "Cît mai convingător posibil", chiar aşa!
Cînd Poole i se alătură la sfîrşitul perioadei sale de somn, petrecură împreună zece minute compunînd şi lustruind răspunsul. În primele faze ale misiunii primiseră nenumărate cereri de interviuri, comentarii, aproape orice ar fi catadicsit să spună. Pe măsură ce săptămînile se scurgeau fără evenimente, iar intervalul de timp din comunicaţii crescuse de la cîteva minute la peste o oră, interesul general se subţiase însă. De la momentul deosebit al survolării lui Jupiter cu o lună în urmă, înregistraseră doar trei sau patru benzi pentru marele public.
― Control Misiune, aici X-ray-Delta-Unu. Iată declaraţia de presă pe care aţi cerut-o.
Astăzi dimineaţă a survenit o problemă tehnică minoră. Computerul nostru Hal-9000 a prevăzut o defecţiune în unitatea AE-35.
Aceasta constituie o componentă mică dar vitală a sistemului de comunicaţii. Ea păstrează alinierea antenei cu Pămîntul cu o precizie de cîteva miimi de grad. Acurateţea e cerută de faptul că, de la distanţa de mai bine de un miliard de kilometri la care ne aflăm, Pămîntul apare ca o stea de mică magnitudine, iar fasciculul nostru radio ar putea cu uşurinţă să-l rateze.
Orientarea antenei este constant menţinută pe Pămînt de un grup de motoare controlate de computerul central. Aceste motoare îşi primesc instrucţiunile prin intermediul unităţii AE-35. Aţi putea să o comparaţi cu un fascicul nervos traducînd instrucţiunile creierului către un membru. Dacă nervul refuză să transmită semnalele corecte, membrul devine inutil. În cazul nostru, căderea unităţii AE-35 ar însemna pierderea legăturii radio, lucru comun pentru sondele de adîncime ale secolului trecut. Adesea ele ajungeau pe planetele de destinaţie, dar nu reuşeau să transmită înapoi nici o informaţie deoarece antenele lor nu reuşeau să localizeze Pămîntul.
Nu cunoaştem natura defecţiunii încă, dar situaţia nu e cîtuşi de puţin alarmantă. Dispunem de două unităţi de rezervă, fiecare cu o durată operaţională de douăzeci de ani, aşa că probabilitatea ca şi a doua să cedeze pe parcursul acestei misiuni este neglijabilă. De asemenea, dacă izbutim să diagnosticăm problema, vom reuşi să reparăm probabil şi prima unitate.
Frank Poole, calificat pentru astfel de operaţiuni, va ieşi în exteriorul navei şi va înlocui unitatea defectă cu una din rezerve. În acelaşi timp, va profita de ocazie pentru a verifica învelişul şi a repara cîteva micropuncturi, prea mici pentru a fi meritat o EVA specială.
Exceptînd această problemă minoră, misiunea decurge în continuare fără evenimente deosebite şi ar trebui să se desfăşoare mai departe tot aşa.
Control Misiune, aici X-ray-Delta-Unu, doi-unu-zero-patru, terminat.