Capsulele extravehiculare ale lui Discovery, sau "seminţele spaţiale" în terminologia echipajului, erau sfere cu un diametru de aproape trei metri, în care operatorul şedea în spatele unui hublou panoramic ce oferea o privelişte splendidă. Motorul principal producea o acceleraţie de 1/5 g ― suficientă ca să transforme vehiculul pe Lună într-un hovercraft ― în vreme ce alte jeturi reactive mai mici permiteau manevrarea lui. Imediat de sub hublou ţîşneau două seturi de braţe metalice articulate, ori "waldo-uri" , unul pentru operaţiuni de forţă, celălalt destinat unor mînuiri delicate. În plus mai exista un cap revolver extensibil, prevăzut cu o multitudine de scule, precum şurubelniţe, fierăstraie, burghie şi perforatoare pneumatice.
Seminţele spaţiale nu reprezentau cele mai elegante mijloace de transport concepute de om, însă erau absolut esenţiale pentru muncile de construcţie şi întreţinere în vid. De obicei erau botezate cu nume feminine, poate ca o recunoaştere a faptului că personalităţile lor se dovedeau uneori uşor imprevizibile. Pe Discovery, trioul era compus din Anna, Betty şi Clara.
După ce-şi îmbrăcă costumul presurizat ― ultima sa linie de apărare ― şi urcă în capsulă, Poole verifică timp de zece minute comenzile. Acţionă jeturile de control, flexă waldou-rile, reconfirmă rezerva de oxigen, combustibil şi energie. Apoi, cînd fu pe deplin satisfăcut, i se adresă lui Hal pe circuitul radio. Aşteptînd pe puntea de control, Bowman n-ar fi intervenit decît în cazul unei greşeli evidente sau a unei defecţiuni în funcţionare.
― Aici Betty. Hal, porneşte secvenţa de pompare.
― Secvenţa de pompare declanşată, repetă Hal.
Simultan, Poole auzi pulsaţiile pompelor vidînd ecluza. Metalul subţire al învelişului exterior al capsulei pocni uşor apoi, după circa cinci minute Hal raportă:
― Secvenţa de pompare încheiată.
Poole execută o ultima verificare a minusculului panou de comandă. Totul era perfect normal.
― Deschide poarta exterioara, ordonă el.
Din nou Hal repetă instrucţiunile; în orice moment Poole n-avea decît să strige "Stop!" iar computerul ar fi oprit numaidecît secvenţa începută.
În faţă, pereţii vasului alunecară în lături. Poole simţi capsula zguduindu-se atunci cînd ultimele particule de aer năvălirâ afară. După care privi spre stele şi, după cum aranjă întîmplarea, la discul mic şi auriu al lui Saturn, aflat încă la şase sute de milioane de kilometri depărtare.
― Ejecţie capsulă.
Foarte încet, şina pe care se găsea suspendată capsula fu extinsă pe uşa deschisă, pînă ce vehiculul fu scos în exteriorul vasului.
Poole acţionă o jumătate de secundă motorul principal, iar naveta se ridică de pe şine, devenind în sfîrşit un vehicul independent, situat pe propria sa orbită în jurul Soarelui. N-o mai lega nimic de Discovery, nici măcar cordonul de siguranţă. Arareori capsulele făceau probleme şi chiar în caz de naufragiu, Bowman ar fi sosit rapid să îl sprijine.
Betty răspunse lin la comenzi; o lăsă să derive în spaţiu circa treizeci de metri, apoi îi stopă impulsul frontal, rotind-o pentru a o aduce pe Discovery în cîmpul vizual. După care începu verificarea învelişului.
Prima ţintă o reprezentă o suprafaţă topită lată de un centimetru, cu un minuscul crater de impact central. Particula de praf care lovise carcasa cu o viteză de o sută de mii de kilometri pe oră fusese cu siguranţă mai mică decît o gămălie de bold, iar enorma ei energie cinetică o vaporizase instantaneu. Ca mai întotdeauna în astfel de ocazii, craterul arăta de parcă ar fi fost cauzat de o implozie; la asemenea viteze, materialele se comportau în mod straniu, iar legile mecanicii rareori îşi găseau aplicabilitatea.
Poole examină cu atenţie zona, apoi o stropi cu un spray izolator din containerul presurizat conţinut de kitul capsulei. Fluidul alb, elastic, se întinse pe carcasa metalică, ascunzînd vederii craterul. Din spărtură se umflă o bulă mare, ce se sparse cînd atinse un diametru de vreo cincisprezece centimetri, apoi o alta mult mai mică, oprindu-se din creştere cînd cimentul cu priză rapidă începu să-şi facă treaba. Poole privi concentrat cîteva minute fără să observe alte semne de activitate. Oricum, pentru siguranţă aşternu un al doilea strat, după care porni către antenă.
Îi luă ceva timp să ocolească sfera presurizată a lui Discovery, deoarece nu permise vehiculului să dezvolte o viteză mai mare de cîţiva metri pe secundă. Nu se grăbea şi era periculos să te mişti cu viteze mari în apropierea navei. Trebuia să fie atent la numeroşii senzori ce răsăreau de pe carcasă în cele mai neaşteptate locuri. De asemenea trebuia să fie atent la propriul jet reactiv, capabil să provoace daune considerabile dacă se întîmplă să lovească o piesă mai fragilă de echipament.
Cînd în final atinse antena principală, studie pentru început situaţia. Farfuria de şase metri diametru părea să fie îndreptată direct spre Soare, căci Pămîntul se afla acum aproape în linie cu discul solar. Dispozitivul de orientare şi întreg ansamblul de motoare se găsea aşadar în întuneric, ascuns de umbra cupei de metal.
Poole se apropie din spate; precaut, nu trecu prin faţa reflectorului parabolic, altminteri Betty ar fi cauzat o întrerupere, adevărat, de moment, totuşi neplăcută a legăturii cu Pămîntul. Nimic nu se vedea din echipamentul pe care venise să-l înlocuiască pînă ce nu aprinse farurile capsulei, alungînd umbrele.
Sub acel panou metalic din faţă se găsea cauza problemei. Panoul era asigurat cu patru contrapiuliţe, dar pentru că întreaga unitate AE-35 fusese proiectată în vederea unei înlocuiri uşoare, Poole nu anticipa dificultăţi.
Era evident însă că nu-şi putea executa misiunea rămînînd în vehicul. Nu numai că ar fi fost riscant să manevreze atît de aproape de structura delicată, de păianjen a antenei, dar jeturile lui Betty ar fi fost în stare chiar să îndoaie subţirele suprafeţe reflectorizante ale marii oglinzi radio. Trebuia să parcheze în apropiere şi să iasă în exterior. În orice caz, ar fi înlocuit mult mai rapid unitatea folosindu-şi mîinile înmănuşate decît utilizînd manipulatoarele lui Betty.
Toate aceste constatări le raportă lui Bowman, care verifica fiecare fază a operaţiunii înainte de a fi declanşată. Deşi o chestiune simplă, de rutină, nimic n-avea voie să fie desconsiderat în spaţiu şi nici un detaliu omis. În cazul activităţilor extravehiculare nu existau greşeli "mărunte".
Primi OK-ul pentru procedură şi parcă la vreo şase metri de baza antenei. Pericolul ca vehiculul să pornească în derivă nu se punea; cu toate acestea, anclanşă unul din manipulatoare pe o secţiune a scării strategic montată în exteriorul învelişului lui Discovery.
Apoi îşi verifică subsistemele costumului şi cînd fu complet satisfăcut, lăsă să iasă aerul din capsulă. În vreme ce atmosfera lui Betty şuiera în spaţiu, un nor de cristale de gheaţă se formă în jurul lui, acoperind stelele.
Mai avea de făcut un singur lucru înainte de a părăsi capsula. Trecu de pe comandă manuală pe comanda la distanţa, plasînd-o pe Betty sub controlul lui Hal. Constituia o măsura normală de precauţie; deşi era legat de Betty printr-un cablu oţelit, ştia că şi cele mai trainice cabluri pot plesni. Ar fi fost pus într-o situaţie ridicolă dacă ar fi avut nevoie de vehicul ― şi nu ar fi fost în stare să îl cheme în ajutor transmiţîndu-i instrucţiuni lui Hal.
Uşa capsulei culisă iar el ieşi în vid încetişor, cu cablul desfăşurîndu-se lent în urma lui. Ia lucrurile uşor, nu te mişca repede, opreşte-te şi gîndeşte ― acestea erau regulile pentru activitate extravehiculară. Dacă erau respectate, n-aveau cum să apară probleme.
Apucă unul din mînerele de pe carcasa lui Betty şi scoase unitatea de rezervă din magazia unde fusese pusă ca în punga unui cangur. Nu se opri să ia nici o unealtă, marea majoritate nefiind de altfel proiectate pentru a fi utilizate de mîini omeneşti. Toate cheile reglabile de care ar fi putut avea nevoie se găseau deja ataşate la centura costumului.
Facîndu-şi uşurel vînt, se lansă spre suportul cu montură cardanică a farfuriei ce se ridica uriaşă între el şi Soare. Umbra sa dublă creată de farurile lui Betty dansa pe suprafaţa convexă, formînd modele iluzorii pe măsură ce el aluneca în josul fasciculelor gemene. Ici-colo, fu surprins să observe, spatele antenei radio sclipea în puncte orbitoare de lumină.
Pe durata apropierii sale tăcute se întrebă despre ce era vorba, apoi îşi dădu seama de unde proveneau. În timpul călătoriei, reflectorul fusese penetrat de mulţi micrometeori, iar el vedea acum Soarele strălucind prin micile rupturi. Cu toatele erau prea mici pentru a afecta însă performanţele sistemului în mod apreciabil.
Mişcîndu-se foarte încet, amortiză impactul cu unul din braţe şi înainte de a fi aruncat înapoi apucă suportul. Rapid îşi prinse centura de cel mai apropiat inel; îi oferea un punct de sprijin pentru momentul cînd avea să-şi utilizeze sculele. Apoi făcu o pauză, raportă lui Bowman şi-şi calculă următorul pas.
Exista o singură problemă; stătea, sau mai bine zis plutea în lumină, încît era dificil să vadă unitatea în umbra pe care el însuşi o lăsa. Aşa că îi ordonă lui Hal să întoarcă farurile într-o parte şi după o serie de încercări, reuşi să obţină o iluminaţie mai apropiată de uniformitate din reflexiile de pe spatele cupei antenei.
Cîteva secunde, studie micul panou metalic şi cele patru contrapiuliţe asigurate cu un fir. După care, murmurînd în barbă inscripţia "Ruperea sigiliului de personal neautorizat invalidează garanţia producătorului" rupse firul şi începu să răsucească piuliţele. Erau de mărime standard, potrivindu-se în cheia sa de cuplu zero. Mecanismul elastic din interior avea să absoarbă forţa de reacţie, astfel ca operatorul să nu aibă tendinţa să se răsucească în sens contrar.
Cele patru piuliţe se deşurubară fără probleme, iar Poole le depozită atent într-un buzunar la îndemînă. (Cineva pronosticase că într-o bună zi Pămîntul va avea propriul său inel asemeni lui Saturn, alcătuit în întregime din şuruburi pierdute, şaibe şi chiar scule scăpate de constructori orbitali neglijenţi.) Capacul de metal era fix, încît o clipă îi fu teamă că se sudase la rece; după cîteva lovituri însă panoul se desprinse, iar el îl asigură de antenă cu o clemă crocodil.
Zări circuitul electronic al lui AE-35. Unitatea era în fapt o placă subţire, de mărimea unei cărţi poştale, strînsă într-un conector suficient de larg cît s-o cuprindă. Două cleme o asigurau pe margini, iar pentru a fi extrasă din consolă dispunea de un mîner.
Încă opera, alimentînd antena cu impulsuri care o menţineau aliniată către îndepărtatul Pămînt. Dacă era deconectată imediat, controlul era pierdut, iar farfuria s-ar fi rotit numaidecît către punctul neutru de azimut zero, îndreptat în lungul axei lui Discovery. Exista primejdia ca în această mişcare de rotaţie, antena să-l izbească în plin.
Pentru a înlătura posibilitatea nu trebuia decît să se întrerupă alimentarea sistemului de control, caz în care antena ar fi devenit imobilă. Întreruperea legăturii cu Pămîntul pe durata celor cîteva minute necesare înlocuirii nu însemna mare lucru; ţinta n-avea cum să se deplaseze apreciabil pe fundalul stelar într-un interval de timp atît de scurt.
― Hal, chemă Poole pe circuitul radio. Sînt gata să scot modulul. Taie alimentarea antenei.
― Alimentarea antenei deconectată, răspunse Hal.
― Îi dau drumul. Scot unitatea, acum.
Placa alunecă din conector fără a opune rezistenţă. Nu se împăna şi nici unul din contacte nu se sudase. Într-un minut, rezerva se afla în locul ei.
Poole însă nu riscă. Se îndepărtă încet de suport, în caz că la pornirea alimentării farfuria s-ar fi rotit înnebunită. În clipa cînd se găsi în afară de orice pericol, îl chemă pe Hal:
― Noua unitate ar trebui să fie operaţională. Conectează alimentarea cu energie.
― Alimentarea conectată, replică computerul. Antena rămase nemişcată.
― Încep testele de predicţie.
Impulsuri microscopice străbătură complexul circuit al plăcuţei, sondînd în vederea depistării eventualelor cauze de defecţiune, testînd miliardele de componente pentru a vedea dacă se înscriau în limitele specificate de toleranţă. Acelaşi lucru se făcuse, fireşte, de mai multe ori înainte ca unitatea să părăsească fabrica; însă verificarea se efectuase cu doi ani în urmă şi la mai bine de jumătate de miliard de kilometri depărtare. De multe ori era imposibil să ghiceşti modul cum cedau componentele electronice; şi totuşi, uneori fenomenul se întîmplă.
― Unitate complet operaţională, raportă Hal după numai zece secunde.
În acest interval executase însă acelaşi număr de teste cît o armată de electronişti umani.
― Perfect, rosti Poole cu satisfacţie. Montez capacul.
Cel mai adesea asta era faza mai periculoasă a operaţiunii; atunci cînd treaba este terminată şi nu-ţi mai rămîne decît să cureţi şi să intri înapoi în navă, abia atunci rişti să comiţi adevăratele greşeli. Dar Frank Poole nu ar fi fost înrolat în misiune dacă nu s-ar fi dovedit atent şi conştiincios. Nu se grăbi şi cu toate că una din piuliţe aproape că-i scăpă, o prinse înainte ca ea să fi parcurs jumătate de metru.
Cincisprezece minute mai tîrziu manevra înapoi în hangar, liniştit şi convins că făcuse o treabă ce nu mai trebuia repetată.
În această privinţă însă se înşela amarnic.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu