46. Transformare

Tăcu atunci cînd înţelese că nu mai este singur.
Un dreptunghi fantomatic, sclipitor, se formase în aer. Se solidifică într-un corp cristalin, îşi pierdu transparenţa şi se umplu de o luminozitate palidă, lăptoasă. Stafii nedefinite dar atrăgătoare se mişcară pe suprafaţa şi în adîncimile sale. Se topiră în bare de lumină şi de umbră, apoi formară modele interferînde, întretăiate, care începură încet să se rotească armonic într-un ritm pulsatoriu părînd să umple întreg spaţiul.
Era un spectacol capabil să atragă şi să menţină atenţia oricărui copil ― sau a oricărui om-maimuţă. Însă, la fel cum procedase cu trei milioane de ani în urmă, reprezenta doar manifestarea exterioară a unor forţe prea subtile pentru a fi percepute în mod conştient. Constituia doar o jucărie gîndită să distragă simţurile, în timp ce adevăratul proces era condus la nivele mult mai profunde ale minţii.
De această dată, operaţia se dovedi sigură şi rapidă, iar ţesătura noului proiect se închegă. În eonii scurşi de la precedenta lor întîlnire multe fuseseră învăţate de ţesător, iar materialul asupra căruia îşi aplica el arta în prezent avea o textură infinit mai fină. Dacă acest material poseda însă calităţile care să-i permită să fie înglobat în tapiseria mereu crescîndă a galaxiei, numai viitorul o putea spune.
Cu ochi ce adăposteau deja o concentrare mai mult decît umană, copilul privi adîncimile monolitului cristalin, zărind ― fără să înţeleagă încă ― misterele ascunse acolo. Ştia că ajunsese acasă, că aici se afla originea multor altor specii pe lîngă cea a lui, însă ştia de asemeni că nu poate să rămînă. Dincolo de acest moment îl aştepta o altă naştere, mai stranie decît oricare alta din, trecut.
Clipa de destin sosi; modelele luminoase renunţară să mai oglindească secretele inimii cristalului. Murind, pereţii protectori se topiră şi ei în nonexistenţa din care apăruseră pentru o scurtă vreme, iar soarele stacojiu umplu cerul.
Metalul şi plasticul uitatei capsule spaţiale, îmbrăcămintea odată purtată de o entitate pe nume David Bowman izbucniră în flăcări. Ultimele legături cu Pămîntul dispăruseră, descompuse în atomii componenţi.
Copilul abia de observase însă fulgerarea, în timp ce se adapta căldurii confortabile a noului său mediu înconjurător. Încă avea nevoie, pentru puţină vreme, de această cochilie de materie pentru a-şi focaliza puterile. Trupul indestructibil reprezenta în prezent imaginea propriului ego din mintea sa; şi în pofida puterilor sale, ştia că este încă un copil. Aşa avea să rămînă pînă ce se hotăra să adopte o altă formă, sau să treacă dincolo de hotarele materiei.
De asemenea sosise vremea să plece ― deşi, într-un anume sens, nu va părăsi niciodată acest loc unde se născuse a doua oară, fiind pentru totdeauna legat de entitatea ce utiliza sistemul dublu de sori în scopuri inscrutabile. Direcţia, chiar dacă nu şi natura destinaţiei, era limpede pentru el. Nu era nevoie să parcurgă iarăşi calea întortocheată pe unde venise. Cu instinctul a trei milioane de ani, înţelese că existau mai multe căi de a ocoli spaţiul. Anticul mecanism al Porţii Stelare îl servise cu credinţă, însă încetase să mai fie necesar.
Sclipitoarea formă dreptunghiulară care altădată nu păruse a fi nimic mai mult decît un monolit de cristal plutea încă înaintea lui, indiferentă la flăcările infernului de dedesubt. Încapsula secrete încă de nedescifrat ale timpului şi spaţiului, dar parte dintre ele cel puţin le înţelegea acum şi era capabil să le mînuiască. Cît de evidentă ― şi cît de necesară ― era progresia matematică a laturilor monolitului, secvenţa de pătrate 1:4:9! Şi cît de naiv să-ţi închipui că seria se sfîrşea aici, în numai trei dimensiuni!
Îşi concentră mintea asupra acestor simplităţi geometrice, iar în vreme ce creierul său o atingea cu delicateţe, rama goală se umplu de întunericul nopţii interstelare. Lumina soarelui roşu păli, părînd mai degrabă să se îndepărteze în toate direcţiile în acelaşi timp, iar înaintea lui apăru vîrtejul luminos al galaxiei.
Ar fi putut fi o sculptură incredibil de detaliată, frumoasă, încrustată într-un bloc de plastic. Însă era realitatea, cuprinsă în întregimea ei cu simţuri mai subtile decît văzul. Dacă dorea, îşi putea concentra atenţia asupra oricăreia din cele o sută de miliarde de stele; şi era capabil să facă mai mult decît atît.
Iată, ajunsese aici plutind pe un rîu uriaş de aştri, la jumătatea drumului dintre focurile concentrate ale inimii galactice şi singuraticele stele santinelă de la margini. Şi aici dorea să fie, de această parte a prăpastiei din cer, serpentină de întuneric golită de orice stea. Ştia că acest haos fără formă, vizibil numai datorită palidelor reflecţii care-i zugrăveau marginile, conţinea materia neutilizată a creaţiei, materialul brut al evoluţiei ce avea să fie. Aici Timpul nu începuse încă; lumina şi viaţa vor începe să modeleze acest loc doar după ce sorii prezentului se vor fi stins demult.
Inconştient, îl mai străbătuse o dată; acum trebuia să-l traverseze iarăşi, prin propria lui voinţă. Gîndul îl umplu de o teroare bruscă, încît o clipă rămase împietrit şi dezorientat, iar noua sa viziune asupra Universului tremură, gata să se sfarme într-o mie de fragmente.
Nu teama de genunile galactice îi îngheţa sufletul, ci o nelinişte mult mai profundă, izvorîtă dintr-un viitor încă nenăscut. Abandonase scara de proporţii a umanităţii şi în prezent, contemplînd fîşia de întuneric fără stele, cunoscu primele semne ale Eternităţii deschise înaintea lui.
Apoi îşi aminti că nu va rămîne niciodată singur, iar panica i se topi treptat. Percepţia limpede asupra Universului îi reveni ― nu în întregime datorită efortului propriu, şi fu conştient de ajutor. Cînd va avea nevoie de îndrumare în primii săi paşi şovăitori, o va găsi alături.
Încrezător încă o dată, asemeni unui săritor de la înălţime care şi-a recăpătat curajul, plonjă de-a lungul anilor lumină. Galaxia izbucni din rama mentală unde o închisese el; stele şi nebuloase trecură pe alături într-o iluzie a vitezei infinite. Sori fantomatici explodară şi rămaseră în spate în vreme ce el trecea prin inimile lor; banda de praf rece şi neagră care-l speriase mai devreme îi apăru acum doar ca o aripă de corb pe faţa Soarelui.
Stelele se răreau; strălucirea Căii Lactee pălea într-o umbră a gloriei pe care el o cunoscuse ― şi pe care, atunci cînd se va simţi pregătit, o va cunoaşte iarăşi.
Ajunsese înapoi exact unde dorea să ajungă, în spaţiul pe care oamenii îl numesc real.