45. Recapitulare

Nemaiexistînd raţiune pentru prezenţa ei, mobila apartamentului se dizolvă înapoi în mintea creatorului. Numai patul rămase ― şi pereţii, protejînd acest fragil organism de energiile pe care nu le putea încă controla.
În somnul său, David Bowman se mişcă neliniştit. Nu se trezi şi nici nu visă, dar nu mai era complet inconştient. Asemeni ceţei strecurîndu-se într-o pădure, ceva îi invadă mintea. O simţea doar vag, întrucît impactul total i-ar fi distrus creierul la fel de sigur ca focurile bîntuind în exterior. Sub acea scrutare atentă, nu încercă nici speranţă şi nici teamă; emoţiile îi fuseseră filtrate şi îndepărtate.
Avea impresia că pluteşte în spaţiu, în vreme ce în jur, în toate direcţiile se întindea o reţea geometrică de linii sau de fire de-a lungul cărora se deplasau mici puncte de lumină ― unele încet, altele cu viteze ameţitoare. Cîndva privise prin microscop o secţiune a creierului uman, iar în reţeaua de fibre nervoase descoperise aceeaşi complexitate labirintică. Aceea fusese însă statică şi moartă, în vreme ce aici ea transcendenta însăşi viaţa. Ştia, sau credea că ştie, că urmăreşte funcţionarea unei minţi uriaşe, căzută în contemplarea unui Univers unde el reprezenta o infimă parte.
Viziunea, ori iluzia, dură doar un moment. Apoi planurile cristaline şi perspectivele interconectate de lumină sclipitoare dispărură, în vreme ce David Bowman pătrundea într-un tărîm al conştiinţei de sine pe care nici un om nu-l mai experimentase.
La început, i se păru că Timpul însuşi se scurge în sens contrar. Chiar şi aşa ceva era pregătit să accepte, după care înţelese adevărul mai subtil. Izvoarele memoriei îi fuseseră prinse într-o capcană; printr-un proces controlat, îşi retrăia trecutul. Aici era apartamentul de hotel, aici capsula spaţială, acolo poarta prin care pătrunsese din nou în Univers. Şi nu doar imaginile vizuale, ci toate senzaţiile şi emoţiile simţite atunci treceau pe lîngă el din ce în ce mai repede. Viaţa i se derula asemeni benzii de magnetofon, în sens invers, cu o viteză din ce în ce mai mare.
Se trezi din nou la bordul lui Discovery, iar inelele lui Saturn umpleau cerul. Repetă dialogul final cu Hal; îl văzu pe Frank Poole părăsind nava în ultima sa misiune; auzi vocea Pămîntului, asigurîndu-l că totul decurge normal.
Şi retrăind aceste evenimente, ştiu că într-adevăr totul este bine. Cobora la baza coridoarelor temporale, fiind stors de cunoştinţe şi de experienţă pe măsură ce era purtat către copilărie. Dar nimic nu se pierdea; tot ceea ce fusese el odată, indiferent de momentul vieţii, era transferat într-un loc mai sigur. În vreme ce un David Bowman înceta să mai existe, un altul devenea nemuritor.
Mai repede şi mai repede se deplasă înapoi în anii cei uitaţi şi într-o lume mai simplă. Chipuri pe care odată le iubise şi le considerase pierdute pentru totdeauna îi zîmbiră dulce. Le zîmbi la rîndul lui cu dragoste şi fără de durere.
În cele din urmă, regresia temporală fu încetinită; puţurile memoriei erau aproape goale. Timpul se scurse tot mai greu, apropiindu-se de un moment de stază ― aşa cum un pendul încremeneşte o clipă la limita arcului, înainte de a începe următorul ciclu.
Clipa fără de sfîrşit trecu; pendulul îşi schimbă sensul de mişcare. Într-o cameră goală, plutind printre focurile unui dublu sistem stelar la douăzeci de mii de ani lumină depărtare de Pămînt, un bebeluş deschise ochii şi începu să plîngă.