10. Baza Clavius

Clavius, cu cei 200 de kilometri în diametru, este al doilea crater ca mărime de pe faţa vizibilă a Lunii, situîndu-se în centrul platoului Sudic. Este foarte bătrîn; mileniile de vulcanism şi bombardament meteoric l-au ciuruit şi i-au brăzdat pereţii. De la ultima perioadă de geneză a craterelor însă, cînd sfărîmături din centura de asteroizi încă loveau planetele interioare, a cunoscut o pace de o jumătate de milion de ani.
Acum lucrurile începuseră din nou să se mişte, pe şi dedesubtul întinderii sale, deoarece Omul îşi stabilise aici prima sa tabără permanentă de pe Lună. Baza Clavius putea, la nevoie, să reziste numai prin mijloace proprii. Toate cele necesare vieţii erau extrase din rocile zdrobite, arse şi tratate chimic. Solul Selenei, dacă ştiai unde să cauţi, dăruia hidrogen, oxigen, carbon, azot, fosfor şi multe alte elemente.
Baza constituia un sistem închis, asemeni unui model la scară redusă al Pămîntului, reciclîndu-şi toate substanţele vitale. Atmosfera se purifica într-o vastă "seră" ― o încăpere subterană, largă, circulară, în climatul umed şi cald al căreia, sub lămpi orbitoare noaptea şi filtre solare ziua, erau culti­vate hectare întregi de plante verzi. Erau mutanţi vegetali special proiectaţi atît pentru oxigen, cît şi pentru a constitui o sursă de hrană, ca un produs secundar.
Cantităţi mult mai mari de alimente se sintetizau chimic. Deşi pasta verzuie circulînd prin tuburile de plastic n-avea darul să tenteze un gurmand, biochimiştii reuşeau să o transforme în fripturi şi biftecuri pe care numai un expert le-ar fi putut deosebi de original.
O mie o sută de bărbaţi şi şase sute de femei, cu toţii specialişti şi tehnicieni de înaltă clasă selecţionaţi cu grijă pe Pămînt, formau personalul enclavei. Deşi traiul pe Lună era scutit de greutăţile, dezavantajele şi pericolele primelor zile de pionierat, cerea totuşi o serioasă pregătire psihologică, nefiind nici pe departe recomandat suferinzilor de claustro­fobie. Întrucît tăierea în stînca sau lavă era costisitoare şi dura mult, modulul standard de locuit nu depăşea 1,80 metri lăţime, 3 lungime şi 2,40 înălţime.
Fiecare încăpere era mobilată atractiv, aducînd cu o ca­meră de motel, cu sofa extensibilă, televizor, combină hi-fi şi videofon. Mai mult, cu ajutorul unui artificiu de decoraţie interioară, singurul perete fără deschizături putea fi pres­chimbat printr-o simplă apăsare de buton într-un panoramic peisaj terestru. Alegerea se putea face între opt imagini diferite.
Vizibila înclinaţie spre lux caracteriza baza, cu toate că ar fi fost dificil de explicat celor rămaşi jos pe Pămînt. Fiecare bărbat şi femeie de la Clavius costase o sută de mii de dolari în pregătire, transport şi cazare, încît puţin în plus nu mai conta în scopul menţinerii unei stări de spirit adecvate. Nu se voise artă pentru artă, ci artă pentru sănătatea minţii.
Una din atracţiile bazei ― şi ale Lunii în general ― era gra­vitaţia scăzută, generatoare a unei stări generale de bună dispoziţie. Ea avea şi pericolele ei şi trebuiau să treacă Cîteva săptămîni pînă ce un imigrant de pe Pămînt se adapta la mediu. Pe Lună, corpul omenesc era nevoit să se obişnuiască cu un set nou de reflexe. Pentru prima dată era obligat să facă distincţie între masă şi greutate.
Un individ cîntărind pe Pămînt nouăzeci de kilograme ar fi descoperit încîntat că aici greutatea i se reducea la cinci­sprezece. Şi atît timp cît s-ar fi mişcat rectiliniu uniform ar fi resimţit din plin senzaţia de plutire. Dar imediat ce-ar fi încercat să-şi modifice direcţia sau să se oprească brusc― atunci ar fi aflat că cele nouăzeci de kilograme de masă, de inerţie, încă îl întovărăşesc. Căci ele erau inalterabile, ace­leaşi pe Pămînt, pe Lună, pe Soare sau în spaţiul gol. Înainte ca cineva să se adapteze corespunzător habitatului lunar, era esenţial să memoreze că obiectele erau acum de şase ori mai greoaie decît indica singură greutatea lor. Lecţie învăţată adesea în urma a numeroase ciocniri şi lovituri, care dealtfel îi obligau pe cei experimentaţi să păstreze distanţa faţă de noii veniţi.
Cu sistemul ei de ateliere şi birouri, magazii, generatoare de energie, laboratoare, bucătării şi hangare, centre ciberne­tice şi uzine alimentare, Baza Clavius devenise o lume în miniatură. Ironie a soartei, multe din tehnicile întrebuinţate în construcţia imperiului subteran fuseseră dezvoltate în anii Războiului Rece.
Cine lucrase cîndva în domeniul rachetelor se simţea ca acasă la Clavius. Pe Lună domneau aceleaşi reguli de convieţuire ca în adăposturile militare, aceeaşi protecţie îm­potriva mediului ostil, cu singura diferenţă că totul era clădit în slujba păcii. După zece mii de ani, omul descoperise în sfîrşit ceva la fel de captivant ca şi războiul.
Din nefericire, nu toate naţiunile înţeleseseră aceasta.


Munţii atît de semeţi înainte de aselenizare se volatilizaseră ca prin minune, înghiţiţi sub accentuata curbă a orizontului lunar. În jurul navei spaţiale se întindea o cîmpie plată, cenuşie, mirific luminată de Pămînt. În ciuda cerului negru ca smoala, dacă ochii nu erau protejaţi de reflexiile solului se zăreau doar stelele cele mai strălucitoare .
O serie de vehicule cu forme bizare rulau către Aries ― macarale, buldozere, transportoare de serviciu ― unele automate, altele deservite de şoferi ocupînd cabine presurizate. Majoritatea se deplasau pe cauciucuri sferice, deoarece terenul nu prezenta neregularităţi. O singură tanchetă rula pe acele roţi deosebite şi flexibile care se dovediseră a constitui soluţia cea mai potrivită pentru solul lunar. Compuse din plăci cu montură şi suspensie independentă, dispuse pe circumferinţa unui cerc, păstrau multe din avantajele şenilei, din care evoluaseră dealtminteri. Puteau să-şi modifice forma şi diametrul după denivelările pistei şi, spre deosebire de şenilă, să funcţioneze în continuare în lipsa unora din elemente.
Un bus micuţ cu tub extensibil de abordare ca trompa unui elefant se freca cu afecţiune de navetă. Cîteva secunde mai tîrziu, de afară se auziră lovituri înfundate, urmate de şuierul aerului în vreme ce se realiza echilibrarea presiunilor. Uşa interioară a ecluzei se deschise larg, iar comitetul de întîmpinare păşi înăuntru.
În frunte se găsea Ralph Halvorsen, Administratorul Provinciei de Sud ― ceea ce desemna nu numai baza, ci şi toate echipele de cercetare care operau din ea. Alături de el şedea doctorul Roy Michaels, şeful de laborator, un geofizician scund şi încărunţit cunoscut de Floyd din întîlniri anterioare şi alţi şase bărbaţi. Îl salutară cu un respect încărcat de uşurare; de la Administrator în jos, era evident că aşteptaseră şansa de a ceda o parte din griji.
― Sîntem bucuroşi să vă avem printre noi, domnule doctor Floyd, spuse Halvorsen. Cum aţi călătorit?
― Excelent. Sînt convins că mai bine nu se poate. Echipajul s-a îngrijit în mod deosebit de mine.
Continuară schimbul de fraze cerut de protocol în vreme ce autobuzul se îndepărta de navetă. Printr-un acord tacit, nimeni nu aborda subiectul vizitei sale. La vreo trei sute de metri de astrodrom îi întîmpină o inscripţie proeminentă:

BINE AŢI VENIT LA BAZA CLAVIUS
Corpul astronautic S.U.A.
1994

Plonjară apoi într-o despicătură care-i conduse repede sub nivelul solului. O poartă masivă se trase în lături, apoi se închise în urma lor. Procedeul se repetă de încă două ori. Abia cînd ultimul panou blindat culisă la loc, aerul se auzi năvălind în încăperea tubulară de la intrarea Bazei.
După un scurt drum printr-un tunel străbătut de cabluri şi conducte, vibrînd de reverberaţiile unui duduit îndepărtat, ajunseră în sectorul executiv, iar Floyd se regăsi printre familiarele maşini de scris, hărţi şi calculatoare, telefoane ţîrîind încontinuu. Oprindu-se înaintea uşii cu placheta administrator, Halvorsen îşi preveni diplomatic însoţitorii:
― Dr. Floyd şi cu mine vom întîrzia cîteva momente.
Ceilalţi încuviinţară, dispărînd în josul coridorului. O siluetă mică şi agitată îl întrerupse însă pe Halvorsen înainte să-l poftească pe Floyd în birou, înghesuindu-se în el.
― Tăticule! Ai fost Afară! Şi mi-ai promis c-o să mă iei cu tine!
― Diana, exclamă tatăl cu tandreţe exasperată, ţi-am spus c-am să te iau dacă e posibil. A trebuit să mă grăbesc să-l întîmpin pe domnul doctor Floyd. Dumnealui tocmai a sosit de pe Pămînt. Acum dă frumos mîna cu dumnealui.
Fetiţa ― Floyd îi aprecie vîrsta la circa opt ani ― întinse o mînuţă subţiratică. Chipul ei îi era vag familiar şi brusc Floyd remarcă zîmbetul enigmatic al administratorului. Tulburat, înţelese.
― Nu-mi vine să cred! Cînd am fost ultima dată aici avea numai cîteva luni.
― Păi da, săptămînă trecută şi-a sărbătorit cea de-a patra aniversare, îi răspunse plin de mîndrie interlocutorul. Copiii se dezvoltă altfel în gravitaţie redusă. Nu îmbătrînesc la fel de repede ― şi trăiesc mai mult decît noi.
Floyd o privi fascinat pe "domnişoara" sigură de sine dinaintea sa, observîndu-i ţinuta graţioasă şi neobişnuit de delicata structură osoasă.
― Îmi pare bine să te văd, Diana. După care ceva, poate curiozitatea, poate politeţea, îl determină să întrebe: Ţie ţi-ar place să mergi pe Pămînt?
Ochii fetiţei se rotunjiră a uimire, apoi ea scutură din cap şi spuse:
― E un loc tare urît; te loveşti cînd cazi jos. Şi-s prea mulţi oameni.
Aşadar aici, reflectă Floyd, se află prima generaţie de Născuţi în Spaţiu; vor fi tot mai mulţi în anii ce vin. Deşi era tristeţe în gîndul lui, prezentă era şi o mare speranţă. Cînd Pămîntul avea să fie îmblînzit şi liniştit pe deplin, şi poate puţin obosit, încă se va găsi loc pentru cei ce iubesc libertatea, pentru pionieri, pentru aventurierii fără de odihnă. Însă de această dată uneltele lor nu vor mai fi puşca şi toporul, canoea şi căruţa, ci energia nucleară, jeturile plasmatice şi fermele hidroponice. Clipa în care Terra, ca orice mamă, avea să-şi ia rămas bun de la copii se apropia cu repeziciune.
Cu un amestec de promisiuni şi ameninţări, Halvorşen reuşi să-şi îndepărteze odrasla. Îl conduse pe Floyd într-un birou nu mai mare de doi metri pătraţi, dar care conţinea totuşi facilităţile şi însemnele tipice unui şef de departament cu un salariu anual de 50.000 dolari . Portrete autografiate ale unor politicieni, printre care Preşedintele Statelor Unite şi Secretarul General al ONU, ornau unul din pereţi, în vreme ce fotografiile cu semnătură ale cîtorva astronauţi celebri acopereau în mare parte un altul.
Floyd se scufundă într-un fotoliu de piele, unde fu servit cu un pahar de "sherry", curtoazie a laboratoarelor biochimice.
― Cum stau lucrurile, Ralph? întrebă Floyd, sorbind cu precauţie din băutură, apoi cu mulţumire.
― Nu foarte rău, replică Halvorsen. Totuşi, ceva trebuie să cunoşti înainte de a merge dincolo.
― Ce anume?
― Mă rog, cred că nu greşesc dacă clasific problema ca fiind de natură psihologică, oftă Halvorsen.
― Ah?
― Încă nu e serioasă, dar se agravează pe zi ce trece.
― Cortina trasă în jur.
― Exact. Oamenii mei au devenit foarte îngrijoraţi. La urma urmei, majoritatea dintre ei au rude pe Pămînt şi aceste rude consideră probabil că ei sînt morţi datorită epidemiei.
― Sincer îmi pare rău, însă nu am găsit o poveste mai plauzibilă. Asta, pînă acum a ţinut. Apropo, l-am întîlnit pe Moisevitch pe Platformă ― pînă şi el luase plasă.
― Presupun că serviciile de securitate sînt mai mult decît fericite.
― Nu foarte. De TMA-1 auzise. Zvonurile încep să se împrăştie. Dar categoric, nu ne putem asuma responsabilitatea unui comunicat pînă ce nu ştim ce naiba este şi dacă nu cumva prietenii noştri chinezi se ascund în spatele lui.
― Dr. Michaels crede că a găsit răspunsul. Arde de ne răbdare să ţi-l spună.
Floyd îşi goli paharul.
― Iar eu ard de nerăbdare să-l ascult! Să mergem.