9. Navetă lunară

Blond, înalt şi zvelt, cu chipul lipsit de riduri, astronomul rus nu-şi trăda cei cincizeci de ani, dintre care zece petrecuţi pe şantierele istovitoare ale radiotelescopului de pe faţa invizibilă a lunii ― un radiotelescop separat de emisiunile terestre printr-un zid de piatră de 3000 de kilometri grosime.
― A, Heywood! exclamă bărbatul luîndu-i mîna. Lumea e mai mică decît credeam. Cum o mai duceţi, tu şi încîntăto­rii tăi copii?
― Bine sănătoşi, răspunse Floyd călduros, dar cu o figură uşor crispată. Discutăm adesea despre zilele nemaipomenite de astă-vară. Regreta că nu reuşea să imprime mai multă sinceritate glasului său, căci gustaseră într-adevăr vacanţa petrecută în compania lui Dimitri la Odessa, pe parcursul uneia din revenirile acestuia pe Pămînt.
― Şi tu... presupun că eşti în trecere? se interesă Dimitri.
― Cam aşa ceva, cursa pleacă peste o jumătate de ceas, spuse Floyd. Îl cunoşti pe domnul Miller?
Ofiţerul se apropiase, dar se menţinea la o distanţă res­pectoasă, cu recipientul de cafea în mînă.
― Desigur. Dar vă rog, puneţi chestia aia jos, domnule Miller. În definitiv e ultima ocazie pentru Heywood să guste o băutură civilizată. Să nu-l lăsăm s-o piardă! Nu, insist.
Îl urmară pe Dimitri de-a lungul coridorului principal spre camera de observaţie. Curînd şedeau la o măsuţă, sub o iluminaţie difuză, privind spectacolul în continuă schimbare al stelelor. Staţia Spaţială Unu avea o perioadă de rotaţie de un minut, ceea ce producea o gravitaţie artificială egală cu cea a Lunii. Se constatase că alegerea reprezenta un compro­mis satisfăcător între gravitaţia Terrei şi imponderabilitate. Mai mult, oferea pasagerilor aflaţi în tranzit spre Lună un prilej de aclimatizare.
În exteriorul geamurilor aproape invizibile, planeta mamă şi constelaţiile mărşăluiau într-o procesiune tăcută. Pentru moment, camera se găsea în opoziţie cu Soarele, altminteri ar fi fost imposibil să priveşti afară. Chiar şi aşa, strălucirea Pâmîntului acoperind jumătate din cer eclipsa toate stelele cu excepţia celor mai strălucitoare.
Luminozitatea lui pălea însă pe măsură ce platforma se îndrepta deasupra părţii întunecate a planetei; în cîteva mi­nute, Pămîntul urma să se preschimbe într-un uriaş disc negru, ciuruit de albul lampioanelor oraşelor. Abia atunci cerul avea să aparţină aştrilor.
― Iar acum, reluă Dimitri după ce dăduse rapid pe gît primul pahar şi se juca cu un al doilea, ia spune-mi ce-i povestea asta cu epidemia din Sectorul Statelor Unite? Vo­iam să mă duc într-acolo, dar ai voştri m-au temperat rapid. Nu, profesore, mi-au zis, ne pare rău, pentru moment zona se găseşte într-o carantină deosebit de severă. Am tras toate sforile, degeaba. Aşa că, zi-mi ce se-ntîmplă?
Floyd oftă. Povestea începea din nou; da, cu cît va ajunge mai repede pe Lună, cu atît mai bine, socoti în sinea lui. Iar cu voce tare glăsui:
― Carantina, ah... O simplă măsură de precauţie. Nici măcar nu sîntem siguri dacă-i necesară, însă fireşte, nu pu­tem risca.
― Despre ce boală este vorba, care-i sînt simptomele? E posibil să fie de origine extraterestră? Nu aveţi nevoie de ajutor din partea serviciilor noastre medicale?
― Regret, Dimitri, ni s-a cerut să nu dezvăluim absolut nimic. Mulţumim pentru ofertă, dar cred că o vom scoate singuri la liman.
― Mă rog, mormăi Moisevitch, vizibil neconvins. Mi se pare totuşi curios ca tocmai tu, un astronom, să fii expediat pe Lună pentru o epidemie.
― Un ex-astronom. Au trecut ani de zile de cînd nu mă mai ocup de cercetări. Acum mă numesc consultant şti­inţific, adică ştiu cîte puţin din toate.
― Atunci ce ştii despre TMA-1?
Miller mai că se înecă, însă Floyd era construit dintr-un material mai dur. Se uită ţintă în ochii prietenului său, ros­tind calm:
― TMA-1? Ce denumire stranie! Unde ai auzit-o?
― N-are importanţă, o întoarse rusul. Nu mă păcăleşti, Heywood. Dacă aţi dat de necazuri, vreau totuşi să cred că nu veţi aştepta momentul în care orice ajutor va sosi prea tîrziu.
Miller îşi privi semnificativ ceasul.
― Naveta pleacă în cinci minute, Dr. Floyd. Ar fi cazul să o luăm din loc.
Deşi perfect conştient că dispunea de douăzeci de minute bune, Floyd se ridică grăbit. Prea grăbit se pare, deoarece uită de gravitaţia redusă. Reuşi să se prindă însă la timp de măsuţă, prevenind o "decolare" nedorită.
― Mi-a părut bine că te-am întîlnit, Dimitri, spuse niţel cam înfundat. Călătorie plăcută spre Pămînt; te voi căuta negreşit la întoarce.
Părăsind holul şi strecurîndu-se pe portiţa rezervată Sta­telor Unite ale Americii, Floyd remarcă:
― Pfui... a fost pe-aproape! Mulţumesc pentru improvi­zaţie.
― Ştiţi, doctore... Sper să nu aibă dreptate.
― Dreptate în ce privinţă?
― Atunci cînd afirma că avem în braţe o problemă care ne depăşeşte.
― Asta, accentuă Floyd încruntat, este tocmai ce intenţio­nez să aflu.
Trei sferturi de oră mai tîrziu, transportorul lunar Aries 1B se desprindea de Staţie. Forţele şi furia decolării terestre nu se mai făcură simţite. Se auzi doar un şuierat uşor şi îndepărtat atunci cînd jeturile reactive îşi scuipară gazele în spaţiu. Acceleraţia dură ceva mai mult de cincisprezece mi­nute; era atît de blîndă, încît nu ar fi împiedicat pe nimeni să se mişte pe culoarele vehiculului. Dar, în clipa în care ea încetă, nava nu se mai găsea sub influenţa Pămîntului. Rup­sese barierele gravitaţiei şi se preschimbase într-un planetoid liber şi independent, gonind pe o traiectorie proprie în jurul Soarelui.
Cabina pe care Floyd o avea la dispoziţie fusese proiectată pentru treizeci de persoane. Se simţea ciudat şi singur să vadă toate acele locuri libere, bucurîndu-se de atenţia exclu­sivă a stewardului şi a stewardesei, fără a-i mai pune la socoteală pe pilot, copilot şi pe cei doi ingineri de bord. Se îndoia că de-a lungul timpului cineva mai beneficiase de un asemenea serviciu, iar chestiunea părea cu atît mai puţin probabilă pentru viitor. Îşi aminti cinica remarcă a unuia din pontifii de reputaţie îndoielnică: "Acum că avem papalitatea, să ne bucurăm de ea." Ei bine, se va bucura şi el de călătorie şi de euforia zborului. Odată cu pierderea greutăţii înlăturase şi grijile, cel puţin pentru o vreme. Cineva afirma­se odinioară că în spaţiu poţi fi îngrozit, dar nu îngrijorat. Avusese perfectă dreptate.
Stewardul se hotărîse, se vede, să-l facă să se-ndoape pentru toate cele douăzeci şi patru de ore ale drumului, încît era pus în situaţia de a refuza în permanenţă porţii nedorite. Dejunarea în condiţiile imponderabilităţii nu constituia o problemă, în pofida sinistrelor previziuni ale primilor astronauţi. Şedea la o masă obişnuită, de corpul căreia farfuriile erau fixate ca pe navele maritime, navigînd pe vreme rea. Felurile de mîncare erau prevăzute la rîndul lor cu un oare­care element adeziv pentru a le împiedica să pornească la hoinărit prin încăpere. Astfel că un sos gros lipea friptura de vas, iar salata se menţinea sub control cu o pastă vîscoasă. Cu un dram de atenţie şi inventivitate, puţine mîncăruri rămîneau neancorate; singurele lucruri prohibite le re­prezentau supele şi prăjiturile excesiv de sfărîmicioase. Băuturile, se-nţelege, alcătuiau un domeniu aparte; lichidele se păstrau, pur şi simplu, în tuburi maleabile de mase plas­tice.
O întreagă generaţie de voluntari eroici şi anonimi îşi adusese contribuţia la proiectarea sălii de baie. Floyd o cer­cetă nu mult după instalarea stării de imponderabilitate. Se trezi într-o cămăruţă strîmtă, prevăzută cu facilităţile unei toalete normale de aeronavă, învăluită însă într-o lumină roşie, deosebit de aspră şi de neplăcută. Literele mari ale unui anunţ atrăgeau privirile: foarte important! pentru PROPRIUL DUMNEAVOASTRĂ CONFORT, VĂ RUGĂM CITIŢI CU ATENŢIE URMĂTOARELE INSTRUCŢIUNI.
Floyd încercă să se aşeze (încă nu se obişnuise cu absenţa forţei gravitaţionale) şi parcurse anunţul de mai multe ori. Convins că nu interveniseră modificări, apăsă pe start.
De foarte aproape, un motor electric porni să toarcă, iar el se simţi antrenat în mişcare. Dînd ascultare celor citite, închise ochii şi aşteptă. După un minut, un clopoţel scoase un clinchet vioi, iar el se uită în jur.
Stacojiul se transformase într-un alb-rozaliu liniştitor dar, mult mai important, se găsea din nou sub acţiunea gravita­ţiei. Doar o vibraţie neînsemnată îi trăda caracterul artificial, cauzat de rotaţia întregului compartiment. Floyd luă o bu­cată de săpun şi o lăsă să cadă, urmărindu-i coborîrea lentă. Evalua forţa centrifugă la un sfert din forţa gravitaţională normală. Prea îndeajuns, căci asigura ca totul să meargă în direcţia potrivită, în acel loc unde chestiunea conta cu a­devărat.
Apasă butonul de oprire şi închise iarăşi ochii. Greutatea i se micşoră treptat, clopoţelul sună de doua ori, iar lumina stacojie se instala la loc. Uşa se întredeschise pentru a-i permite trecerea spre cabina, unde căută să păşească fără de zăbavă pe covor. Noutatea imponderabilităţii dispăruse de mult pentru el şi era recunoscător sandalelor Velcro că-i permiteau un mers aproximativ normal.
Timpul avea cu ce să şi-l ocupe, chiar dacă ar fi însemnat să stea şi să citească numai. Daca rapoartele, dosarele, no­tele de lucru reuşeau să-l obosească, putea să-şi conecteze Newspad-ul în circuitul informaţional al navei şi să parcurgă astfel cele mai recente rapoarte de pe Terra. Unul cîte unul, ziarele mai importante i-ar fi trecut prin faţa ochilor; cu­noştea pe de rost codurile celor mai importante dintre ele, nefiind nevoit sa consulte lista de pe spatele aparatului. În memorie ar fi reţinut pagina de titlu, cercetînd cu rapiditate articolele care l-ar fi interesat. Fiecare din ele avea o re­ferinţă din două cifre, la tastarea cărora dreptunghiul de mărimea unei mărci poştale s-ar fi extins la dimensiunile ecranului, înlesnind o lectura comodă. La sfîrşit, aparatul ar fi reluat automat prima pagina, oferind posibilitatea selecţiei unui alt comunicat.
Uneori Floyd se întreba daca Ncwspad-ul, laolaltă cu fan­tastica tehnologie din spatele lui, constituia ultimul cuvînt al omului în materie de comunicaţii. Se afla aici, în adîncul spaţiului, îndepărtîndu-se de Pămînt cu mii de kilometri pe ora şi totuşi era capabil sa recepţioneze orice ştire într-un interval de ordinul milisecundelor. Evident, însuşi cuvîntul "ziar" constituia un anacronism pripăşit în mijlocul unei ere a electronicii. Textul se înnoia ceas de ceas, încît numai citind versiunea în engleză şi-ar fi putut petrece o viaţă întreagă nefăcînd altceva decît să absoarbă fluxul continuu al infor­maţiilor.
Era greu să-ţi închipui o îmbunătăţire adusă sistemului. Mai curînd sau mai tîrziu însă, Floyd nu se îndoia, News-pad-ul avea să fie depăşit, cedînd locul altuia pe atît de inimaginabil, pe cît ar fi fost el pentru Caxton sau Guten­berg.
Parcurgerea micilor rînduri invoca adesea un alt gînd. Cu cît suportul tehnologic devenea mai, minunat, cu atît con­ţinutul informaţiilor era mai trivial, mai ţipător şi mai cu seamă, deprimant. Accidente, crime, catastrofe naturale, tragedii, conflicte sau ameninţări, editoriale sinistre ― aces­tea păreau a constitui principalul subiect tratat de milioanele de cuvinte răspîndite în eter. Pe de altă parte, Floyd se întreba dacă fenomenul era cu totul negativ, căci încă cu multă vreme înainte hotărîse că jurnalele Utopiei ar fi fost teribil de plictisitoare.
Periodic, în cabină îşi făceau apariţia căpitanul şi alţi membri ai echipajului, schimbînd cîteva vorbe cu el. Îşi tra­tau distinsul pasager cu veneraţie încît, deşi ardeau de curiozitate, se arătau prea politicoşi ca să-l întrebe scopul misiunii, sau măcar să facă simple aluzii.
Mărunţica şi fermecătoarea stewardesă părea a fi singura în largul ei. După cum Floyd află curînd, provenea din Bali şi adusese, pe lîngă atmosferă, şi cîte ceva din graţia acelei insule încă virgine. Una din cele mai stranii şi mai încîntătoa­re amintiri ale călătoriei a reprezentat-o demonstraţia ei de dans balinez în condiţiile imponderabilităţii, pe fundalul ver­de-albăstrui al Pămîntului.
Pe durata zborului fu o singură perioadă de somn. Lu­minile se stinseră, iar Floyd îşi prinse trupul în centuri, împiedicînd o plutire inevitabilă altminteri. Desigur, cuşeta lăsa impresia lipsei de rafinament, însă la 0 g colţişorul acela necăptuşit se dovedea mai confortabil decît cea mai luxoasă saltea de pe Pămînt.
Aţipi destul de repede, pentru a se scula după aceea în capul oaselor somnoros, buimac, complet nedumerit de lo­cul unde se afla. Pentru o secundă se crezu sub lampadarele discrete ale unui restaurant chinezesc; strălucirea uşoară a celorlalte cabine întărea impresia. Apoi se îmboldi singur, cu glas înveselit: "Capul la cutie, băieţaş! Eşti într-o obişnuită navetă selenară şi atîta tot."
La deşteptare, Luna înghiţise jumătate din cer, iar ma­nevrele de frînare erau gata de a fi începute. Hublourile plasate în peretele curb, pe un arc larg, se deschideau peste o boltă neagră şi pustie şi nu asupra corpului ceresc de care se apropiau, ceea ce îl determină să se grăbească spre cabina de control. Aici, ecranele camerelor TV din spate îi înfăţişară ultimele faze ale aselenizării.
Munţii lunari se deosebeau total de cei de pe Pămînt; le lipseau sclipitoarele cuşme de zăpadă, veşmintele verzi ale pădurilor, norii învăluitori. Totuşi, puternicul contrast dintre lumina şi umbră le conferea o frumuseţe aparte. Legile esteticii terestre nu-şi găseau aplicabilitatea pe Lună; lumea de aici fusese croită şi modelată de alte forţe, operînd de-a lungul unor epoci rămase necunoscute tînărului şi înflorito­rului Pămînt, cu trecătoarele sale Ere Glaciare, cu fluxurile şi refluxurile sale, cu lanţurile muntoase dizolvîndu-se ca ceaţa înaintea zorilor. Aici bătrîneţea era omniprezentă ― dar nu şi moartea, căci Luna nu trăise niciodată, pînă acum.
Naveta fu poziţionată deasupra hotarului dintre zi şi noapte. Dedesubt se încolăcea un haos de umbre furişe şi vîrfuri strălucitoare, izolate, agăţînd primele raze ale lentului răsărit. Era un loc înfricoşător pentru a încerca o aselenizare, chiar sprijinit de cea mai modernă aparatură. Însă se îndepărtau încet de acest loc, înaintînd spre faţa întunecată a satelitului.
Apoi, pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu noaptea, Floyd observă că suprafaţa solului nu era în totalitate întunecată. Pretutindeni izvora o irizaţie fantomatică, în care munţii, văile şi cîmpiile puteau fi lesne văzute. Pămîntul, uriaşa Lună a Selenei, scălda peisajul de dedesubt cu radiaţia sa.
Pe panoul pilotului, deasupra ecranelor radar, sclipeau puncte de lumină, cifrele se-nlănţuiau într-un joc continuu pe displayurile computerelor, înregistrînd date şi distanţe. Mai aveau de parcurs peste o mie de kilometri cînd greuta­tea reveni, odată cu pornirea jeturilor reactive. Un răstimp nesfîrşit Luna acoperi întregul cer, soarele se scufundă după orizont, ca în final un crater imens să umple întregul cîmp vizual. Naveta cobora în direcţia vîrfurilor sale centrale ― şi brusc Floyd observă în apropierea unuia dintre masivi o lumină intensă, fulgerînd regulat. Pe Pămînt ar fi conside­rat-o farul unui aeroport şi o privi cu emoţie. Era dovada că Omul stabilise un alt cap de pod pe Lună.
Craterul se căscase atît de mult, încît versanţii începeau să dispară dincolo de linia orizontului, iar gropile care-i punctau interiorul să-şi dezvăiuie realele dimensiuni. Unele din ele, aşa mărunte cum păreau din spaţiu, măsurau totuşi kilometri în diametru, fiind capabile să înghită cu uşurinţă oraşe întregi.
Sub comandă automată, naveta lunecă din înălţimea ce­rului înstelat spre tărîmul sterp, scînteietor în bătaia razelor reflectate de Pămînt. Acoperind fluieratul motoarelor şi zgo­motul bip-bip-urilor electronice rostogolite în cabină, o voce se auzi chemînd de undeva:
― Control Clavius către Special 14. Vă apropiaţi binişor. Vă rugăm efectuaţi verificarea manuală a mecanismelor de asolizare, a presiunii hidraulice şi a amortizoarelor.
Pilotul acţiona o serie de întrerupătoare, becuri verzi se aprinseră şi se stinseră şi transmise la rîndu-i:
― Verificările manuale încheiate. Sistemele de asolizare, presiunea, amortizoarele în ordine.
― Recepţionat, confirmă Luna, iar coborîrea continuă fără alte mesaje, exceptîndu-le pe cele schimbate de maşini, transmiţîndu-şi impulsuri binare în secvenţe de mii de ori mai rapide decît ritmul în care comunicau făuritorii lor.
Unele dintre vîrfurile munţilor se aflau deja deasupra navetei; solul se găsea la numai cîteva sute de metri, iar farul de direcţionare scapără neobosit peste un grup de clădiri joase şi vehicule ciudate.
Pe durata ultimelor etape ale aselenizării, motoarele ge­nerară o melodie stranie; o succesiune de pulsaţii impuse de execuţia corecţiilor finale. Deodată, un nor dens de praf ascunse totul, jeturile scoaseră un ultim bas profund, iar naveta se legănă o clipă, asemeni unei bărci săltate de valuri. Şi se scurseră multe minute pînă ce Floyd acceptă cu ade­vărat liniştea care-l învăluise brusc şi gravitaţia uşoară ce-i lega de podea.
Încheiase, fără incidente şi în ceva mai mult de o singură zi, incredibila călătorie la care oamenii visaseră vreme de două mii de ani. La capătul unui zbor normal, de rutină, păşise în sfîrşit pe solul selenar.