4. Leopardul

Uneltele pe care învăţaseră să le utilizeze erau rudimen­tare, fiind totuşi în măsură să schimbe faţa planetei şi să facă din oamenii-maimuţă stăpînii ei. Dacă cea mai primitivă o reprezenta cremenea ascuţită, ce multiplica doar puterea loviturii, bîta din os ocupa locul următor, căci ea alungea braţul, constituind în plus o pavăză împotriva colţilor şi muş­căturilor animalelor înfuriate. Astfel înarmaţi, hrana inepuizabilă ce cutreiera savana ajunse la îndemîna lor.
Mai aveau nevoie şi de alte ajutoare, deoarece dinţii şi unghiile lor nu reuşeau să sfîşîie animale mai mari decît un iepure. Din fericire, Natura le dăruise unelte perfecte, care cereau doar să fie culese de pe jos.
Întîi fu grosolanul, dar foarte eficacele cuţit sau ferăstrău, folosit pe întreaga durată a următoarelor trei milioane de ani. Consta pur şi simplu dintr-o jumătate de mandibulă de antilopă, cu dinţii încă fixaţi în alveole; nu avea să sufere vreo îmbunătăţire substanţială pînă la descoperirea metalelor. Apoi apăru o săpăligă sau pumnal, din coarnele unei gazele şi în sfîrşit răzuitoarea identică în concepţie cu ferăstrăul, făurită din maxilarul complet al aproape oricărei mici vieţui­toare.
Piatra, ferăstrăul de os, coarnele-pumnal, răzuitoarea ― acestea erau minunatele invenţii de care omul-maimuţă avea neapărată nevoie ca să rămînă în viaţă. Curînd avea să le identifice cu simboluri ale forţei, dar multe luni se vor scurge pînă ca degetele lor stîngace să capete obişnuinţa, ori dorinţa utilizării lor.
Poate că, dîndu-li-se timp, ar fi ajuns prin propriile efor­turi la strălucitul meşteşug de a confecţiona unelte din arme naturale. Însă sorţii le erau potrivnici şi chiar ajutaţi, existau încă nenumărate ocazii pentru eşec în drumul întrezărit în faţa lor.
Oamenilor-maimuţă li se oferise prima şansă; a doua nu avea să mai existe. Viitorul le stătea, la propriu şi la figurat, în mîini.


Luna crescuse şi se subţiase de multe ori. Se născuseră copii şi uneori supravieţuiseră; bătrîni neputincioşi de trei­zeci de ani închiseseră ochii pentru totdeauna. Leopardul îşi lua obolul nocturn. Ceilalţi îi sfidau zilnic de peste rîu ― dar tribul prospera. În decursul unui singur an, Priveşte-Lună şi tovarăşii lui se transformaseră dincolo de recunoaştere.
Asimilaseră corect lecţiile. În prezent erau capabili să mînuiască toate armele care le fuseseră înfăţişate. Amintirea zilelor de foamete se estompa treptat in mintea lor. Şi chiar dacă porcii mistreţi deveniseră precauţi, în cîmpie vieţuiau antilope, gazele, zebre. Ele, alături de multe alte animale, căzură pradă vînătorului începător.
Acum că nu mai amorţeau de nemîncare, dispuneau de un timp preţios pentru odihnă şi pentru cele dintîi timide încercări de meditaţie. Noul mod de viaţă fusese acceptat cu indiferenţă. Nimeni nu-l asocia monolitului ce continua să zăbovească lîngă poteca conducînd spre rîu. Dacă s-ar fi aplecat asupra chestiunii, probabil ar fi ajuns la concluzia că singuri atinseseră prezentul statut. În fapt, uitaseră orice alt mod de viaţă.
Nici o Utopie însă nu-i perfectă, iar a lor avea şi ea două pete întunecate. Prima, o constituia neobositul leopard, a cărui pasiune pentru oamenii-maimuţă părea chiar să fi cres­cut de cînd aceştia se hrăneau mai bine. A doua, tribul de peste apă, întrucît Ceilalţi reuşiseră ca prin miracol să supravieţuiască, refuzînd cu înverşunare să se stingă.
Problema leopardului fu rezolvată parte datorită şansei, parte datorită unei grave şi cît pe ce fatale erori a lui Pri­veşte-Lună. Totuşi, în momentul respectiv ideea îi păruse atît de grozavă, încît dansase de bucurie şi nu ar trebui blamat pentru neglijarea consecinţelor acţiunii sale.
Tribul încă mai avea parte de zile proaste, doar că acestea nu-i mai ameninţau existenţa. Amurgul se dovedise a fi fina­lul unei asemenea zile; cavernele se iviră la orizont înaintea unor făpturi obosite şi dezamăgite. Iar acolo, imediat lîngă peretele văii, descoperiră una din rarele bonanze ale naturii.
O antilopa matură era întinsă pe cărare. Avea unul din picioarele dinainte rupt, fără ca aceasta să o împiedice ca, plină de energie, să ţină şacalii la distanţă cu ajutorul coar­nelor. Fiarele îşi puteau însă permite să aştepte.
Numai că neglijaseră concurenţa; curînd se retrăgeau cu mîrîituri furioase din faţa bipezilor. Oamenii-maimuţă în­cepură să se rotească la rîndu-le precauţi, în afara razei de acţiune a teribilelor coarne. Apoi atacară cu bolovani şi bîte.
Nu a fost un atac coordonat şi eficace, astfel că, în clipa în care animalul îşi dădea ultima suflare soarele apunea, iar şacalii îşi recîştigau curajul. Oscilînd între teamă şi foame, Priveşte-Lună realiză treptat că strădania părea să fi fost făcută în van. Întîrzierea în acele locuri era prea primejdi­oasă.
După care, nu pentru prima şi nici pentru ultima oară, se dovedi a fi în felul său un geniu. Cu un imens efort de imaginaţie, îşi închipui animalul mort ― în siguranţa propriei grote. Începu să-l tîrască spre baza versantului. Înţelegîndu-i intenţiile, ceilalţi se apucară să-l ajute.
Dacă ar fi ştiut cît de greu avea să fie nu ar fi făcut niciodată încercarea. Numai forţa şi agilitatea moştenite de la strămoşii aborigeni îi permiseră lui Priveşte-Lună să urce antilopa pe panta înclinată. De cîteva ori, plîngînd de frustra­re, aproape că abandonă; numai o încăpăţînare la fel de adînc înrădăcinată ca şi foamea îl mînă înainte. Uneori restul tribului îl sprijinea cu adevărat, alteori îi stînjenea mişcările. Dar în cele din urmă treaba fu sfîrşită, animalul masacrat tras peste buza peşterii, iar festinul începu sălbatic.
Ore mai tîrziu, îndopat pînă la refuz, Priveşte-Lună se deşteptă. Fără să ştie de ce, se aşeză în întuneric între tru­purile tovarăşilor săi la fel de ghiftuiţi şi îşi ascuţi auzul la şoaptele nopţii.
Nu se auzeau nimic altceva decît respiraţii greoaie; întrea­ga lume părea să doarmă. Stîncile de la gura grotei erau palide ca oasele în lumina strălucitoare a Lunii, ridicată sus pe boltă. Orice gînd de primejdie părea extrem de deplasat.
Apoi deodată, de departe veni zgomotul unei pietricele în cădere. Temător însă curios, Priveşte-Lună ieşi afară, scrutînd baza falezei.
Ceea ce văzu îl lăsă încremenit secunde lungi. La numai şase metri dedesubt, doi ochi galbeni, sclipitori, îl fixau umplîndu-l de atîta spaimă, încît de-abia reuşi să observe şi trupul mlădios din spatele lor. Niciodată leopardul nu urcase atît de sus. De astă dată ignorase adăposturile mai joase, deşi fusese conştient de prezenţa locuitorilor; urmărea în schimb dîra de sînge pe stînca scăldată de lumina Lunii.
Cîteva momente mai tîrziu, noaptea era sfîşiată de ţipete­le de alarmă ale oamenilor-maimuţă. Felina slobozi un răget furios, înţelegînd că pierduse elementul surpriză. Dar nu se opri din înaintare, deoarece ştia că nu are de ce să se teamă.
Atinse culmea, odihnindu-se un moment pe ieşindul în­gust. Mirosul sîngelui plutea pretutindeni în jur, stîrnindu-i nările şi mintea cu o dorinţă copleşitoare. Fără să ezite, leopardul intră cu supleţe în cavernă.
Comise astfel cea dintîi greşeală. Venind de afară, de sub strălucirea Lunii, chiar şi ochii lui magnific adaptaţi la întu­neric fură orbiţi pentru o clipă. Bipezii îi zăriră silueta pe fundalul intrării mult mai clar decît îi putea ei vedea pe ei. Deşi îngroziţi, nu mai erau aceleaşi fiinţe total lipsite de ajutor.
Mîrîind şi legănîndu-şi coada cu încredere arogantă, leo­pardul păşi în căutarea cărnii care îl scotea din minţi. Dacă ar fi dat lupta în aer deschis, nu ar fi întîmpinat dificultăţi, însă acum că se găseau prinşi în capcană, disperarea le con­feri oamenilor-maimuţă curajul să întreprindă imposibilul. Şi pentru întîia oară, se aflau în posesia mijloacelor ca să-l înfăptuiască.
Animalul bănui că ceva nu e în regulă cînd asupra craniu­lui i se abătu o lovitură năucitoare. Lovi cu una din labe, auzi un strigăt de agonie în vreme ce ghearele sfîşiau carne. După care simţi iarăşi o durere sfredelitoare cînd ceva îi pătrunse între coaste, o dată, de două ori, de trei ori. Se răsuci turbat să zdrobească umbrele ce săltau şi ţipau în jurul său.
Fu lovit puternic peste bot. Colţii i se încleştară pe o formă fantomatică ― dar nu era decît os mort. Şi, în final, afront incredibil, coada-i era trasă mai să-i fie smulsă.
Se răsuci, izbindu-şi călăul mult prea îndrăzneţ de perete­le de piatră. Orice-ar fi făcut, nu reuşea să scape însă de ploaia de lovituri date cu ciomege rotunde, noduroase, mînuite de braţe neformate dar puternice. Furia i se transformă în alarmă, alarma în teroare. Implacabilul vînător luase locul victimei, străduindu-se din răsputeri să se re­tragă.
Atunci făcu cea de a doua mare greşeală, uitînd în surpri­za şi spaima ce puseseră stăpînire pe el unde se află, sau poate că era mult prea buimac şi năucit de lovituri. În orice caz, sări brusc afară din peşteră. Un urlet sinistru tăie întu­nericul în vreme ce se rostogolea prin aer. După un timp nesfîrşit răsună o bufnitură surdă, apoi numai vacarmul pie­tricelelor pornite la vale, pentru ca în final şi acesta să se stingă în noapte.
Multă vreme, intoxicat de victorie, Priveşte-Lună dansă şi strigă lîngă intrarea grotei. Simţea cu îndreptăţire că lumea se schimbase, că el nu mai era aceeaşi fiinţă bicisnică în faţa forţelor înconjurătoare.
Extenuat reveni în peşteră unde, pentru prima oară în viaţa sa, dormi neîntors.


Dimineaţa găsiră hoitul leopardului la poalele colinei. Chiar neînsufleţit inspira o asemenea groază, încît trecu ceva timp pînâ ce primul dintre ei îndrăzni să se apropie de mon­strul doborît. În urma lui se înghesuiră toţi, înarmaţi cu răzuitoare şi cuţite.
Munca se dovedi dificilă şi în ziua aceea nu vînară.