5. Întîlnire în zori

Conducînd tribul către rîu în lumina difuză a răsăritului, Priveşte-Lună se opri într-un punct familiar. Avea sentimen­tul că din peisaj lipseşte un element, dar ce anume nu reuşi să-şi amintească. Nu pierdu timp frămîntîndu-se, deoarece în minte i se conturaseră planuri cu mult mai importante de înfăptuit.
Aidoma fulgerelor şi tunetelor, norilor şi eclipselor, ma­rele bloc de cristal dispăruse la fel de misterios precum îşi făcuse apariţia. Dispărut într-un trecut inexistent, nu va mai tulbura gîndurile lui Priveşte-Lună.
El nu va şti niciodată cum anume îl transformase; şi nimeni dintre tovarăşii lui nu se întrebă de ce zăbovise un moment acolo, la drumul matinal spre rîu.


De pe malul opus, în securitatea oferită de inviolabilitatea propriului teritoriu, Ceilalţi îl văzură pe Priveşte-Lună însoţit de o duzină de masculi ca pe o frescă mişcătoare proiectată pe cerul dimineţii. Începură pe dată să-şi lanseze obişnuita provocare, dar de această dată nu primiră răspun­sul aşteptat.
Cu pas ferm, premeditat ― dar mai ales, tăcut ― Priveşte-Lună coborî cu ai săi colina. Şi în timp ce ei se apropiau, Ceilalţi se liniştiră brusc. Furia rituală se topi, înlocuită fiind cu o teamă tot mai evidentă. Erau vag conştienţi că ceva se întîmplase, că această întîlnire era altfel decît toate cele dinainte. Cuţitele şi bîtele din os cărate de grupul lui Priveşte-Lună nu îi alarmară, pentru simplul motiv că nu le înţelegeau utilitatea. Ştiau doar că din mişcările rivalilor transpira acum ameninţarea.
Ceata se opri la marginea apei. Pentru o clipă, Celorlalţi le reveni curajul. În frunte cu O-Ureche, îşi reluată fără tragere de inimă cîntecul de bătălie. Doar cîteva secunde, pînă cînd o viziune de coşmar îi încremeni.
Priveşte-Lună ridicase braţele sus deasupra capului, dezvăluind povara mascată pînă atunci de trupurile însoţitorilor. Ţinea în mîini o prăjină zdravănă, în vîrful căreia stătea înfipt capul însîngerat al leopardului. Gura fiarei era deschisă în­tr-un rictus strîmb, menţinut cu ajutorul unui băţ, iar colţii sclipeau înfricoşător în reflexia primelor raze ale soarelui.
Marea majoritate a Celorlalţi era prea terorizată să se mişte, dar unii încercară totuşi o tentativă şovăielnică de retragere. Singura încurajare aşteptată de Priveşte-Lună. Înălţînd trofeul ciopîrţit deasupra capului, începu să tra­verseze curentul. După o scurtă ezitare, tovarăşii săi i se buluciră în urmă.
Cînd atinse malul opus, O-Ureche şedea încă pe loc. Poa­te că era prea curajos să fugă, sau poate prea prost. Cel mai probabil însă e că nu-şi putea crede ochilor că i se aduce un asemenea ultragiu. Laş ori erou, sfîrşitul fu acelaşi. Semnul morţii se abătu năpraznic asupra craniului incapabil să priceapă ce se întîmplă.
Urlînd înnebuniţi, Ceilalţi se năpustiră în tufişuri; mai devreme sau mai tîrziu aveau însă să se întoarcă, uitîndu-şi fostul şef.
Cîteva secunde, Priveşte-Lună zăbovi nehotărît deasupra noii sale victime, încercînd să realizeze straniul şi uimitorul fapt că, deşi răpus, leopardul putea încă să ucidă. Devenise stăpînul lumii şi nu era foarte sigur ce trebuia să facă în continuare.
Dar avea el să se gîndească la ceva.