6. Evoluţie

O nouă vieţuitoare apăruse pe faţa planetei, răspîndindu-se lent din inima Africii. Era într-atît de puţin numeroasă, că un recensămînt grăbit ar fi omis-o, în aglomeraţia milioa­nelor de creaturi terestre şi acvatice. Nu existau semne care să indice dacă va prospera sau va pieri; în această lume unde animale mai puternice dispăruseră, soarta ei se afla încă într-un echilibru precar.
În suta de mii de ani care a urmat coborîrii cristalelor în Africa, oamenii-maimuţă nu au inventat nimic. Dar au înce­put să se transforme, şi-au descoperit abilităţi pe care nici un alt animal nu le poseda. Bîtele le-au mărit raza de acţiune şi puterea; nu mai erau neputincioşi înaintea carnivorelor, intrînd de fapt în competiţie cu ele. Pe cele mici reuşeau chiar să le alunge de lîngă prăzi, cît despre cele mari, le puteau cel puţin descuraja şi cîteodată, pune şi pe ele pe fugă.
Dinţii masivi li s-au micşorat, deoarece nu mai erau esenţiali. Pietre ascuţite le-au luat locul, pietre ce răscoleau pămîntul în căutarea rădăcinilor, tăiau carnea şi pielea, fapt cu urmări incomensurabile. Nu vor mai trăi cu spectrul foamei atunci cînd îşi vor pierde sau toci dinţii, iar cele mai rudimentare unelte le vor prelungi enorm speranţa de viaţă. Colţii reducîndu-li-se, forma chipului a început să se modi­fice, nasul a devenit mai delicat, maxilarul mai mic, gura reuşind astfel să scoată sunete mai subtile. Vorbirea se găsea încă la un milion de ani distanţă, însă se făcuseră primii paşi hotărîţi în direcţia ei.
Apoi întreaga lume a început să se schimbe. În patru mari valuri despărţite de sute de milenii, Erele Glaciare s-au a­bătut peste glob, gravîndu-şi adînc semnaturile. Deasupra tropicelor, gheţarii i-au doborît pe cei ce-şi părăsiseră prea timpuriu casa ancestrală, precum şi pe toate acele făpturi incapabile de adaptare.
Gheaţa a dispărut laolaltă cu o bună parte din viaţa pri­mitivă a planetei ― între care şi oamenii-maimuţă. Numai că ei, spre deosebire de alte vietăţi, au lăsat în urmă descen­denţi. Nu au dispărut pur şi simplu, ci s-au transformat; făuritorii de unelte fuseseră remodelaţi de propriile creaţii.
Folosindu-se de ghioage şi cuţite, mîinile lor au căpătat dexterităţi nemaiîntîlnite, permiţîndu-le în continuare să execute lucruri şi mai bune, care la rîndu-le le-au dezvoltat creierul şi corpul. Era un proces cumulativ, aflat într-o ac­celeraţie crescîndă, la capătul căruia se găsea Omul.
Primii oameni adevăraţi nu au avut unelte cu mult diferite de cele ale înaintaşilor, însă le puteau folosi cu sporită di­băcie. Şi undeva în umbra secolelor au născocit cea mai de preţ unealtă, invizibilă şi intangibilă: au învăţat să vorbească, obţinînd cea dintîi mare victorie asupra timpului. De acum înainte, experienţa şi cunoştinţele unei generaţii se vor tran­smite următoarelor, fiecare din ele profitînd tot mai mult de descoperirile precedentelor.
Spre deosebire de animale, care percepeau doar prezen­tul, Omul a dobîndit conştiinţa trecutului şi a început să tindă către viitor.
A învăţat să stăpînească forţele naturii; odată cu îmblânzirea focului a pus bazele tehnologiilor, lăsîndu-şi foştii adversari cu mult în spate. Piatra a cedat locul bronzului, iar acesta fierului. Agricultura a luat locul vînătorii. Triburile s-au unit în comunităţi rurale, satele au dat naştere oraşelor. Vorbele au devenit eterne mulţumită unor semne săpate în stînca, în lut sau trasate pe papirus. A descoperit filozofia şi religia. Întreg cerul l-a populat cu zei, fără să greşească întru totul.
În vreme ce corpul i-a devenit tot mai lipsit de apărare, mijloacele ofensive au ajuns de-a dreptul înfricoşătoare. Cu bronzul, fierul şi oţelul a epuizat gama modalităţilor de a izbi, a tăia şi a străpunge. Foarte repede a aflat cum îşi poate doborî victimele de la distanţă. Lancea, arcul, puşca şi în final racheta i-au furnizat arme de o putere aproape infinită.
Deşi adesea le-a utilizat împotriva propriei persoane, fără ele Omul nu ar fi cucerit planeta niciodată. În aceste arme şi-a pus inima şi sufletul, şi vreme de veacuri ele l-au slujit cu credinţă.
Numai că în prezent, atît timp cît ele aveau să mai dăinuie, orele sale păreau să fie numărate.