7. Zbor special

Indiferent de cîte ori părăseşti Pămîntul, încerci mereu aceleaşi emoţii, constată doctorul Heywood Floyd. Fusese pe Marte o singură dată, pe Lună călcase de trei ori, iar pe diferitele staţii spaţiale în atîtea rînduri încît le pierduse şirul. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia clipa lansării, simţea o tensiune crescîndă, un sentiment de încîntare şi teamă ― şi de nervozitate, da ― care-l plasa pe aceeaşi treaptă cu orice pămîntean pe cale să primească botezul spaţiului.
Reactorul care-l adusese aici de la Washington, în urma întrevederii nocturne cu Preşedintele, plana deasupra uneia din întinderile cele mai familiare şi mai tulburătoare de pe glob. Căci sub el se întindeau primele două generaţii de dispozitive ale Erei Spaţiale, împrăştiate pe treizeci de kilo­metri din coasta Floridei. Spre sud, conturate de lumini roşii de avertisment, se ridicau giganticele rampe de lansare ale istoricelor Saturn şi Neptun, care altă dată îi purtaseră pe oameni în pionierat spre alte corpuri cereşti. La orizont, coloană de argint în bătaia reflectoarelor, se găsea ultimul Saturn V, de douăzeci de ani monument naţional şi loc de pelerinaj. Nu departe, înălţîndu-se pe fundal aidoma unui munte artificial, se zărea Hangarul de Asamblare, încă cea mai masivă structură singulară de pe Terra.
Dar aceste lucruri aparţineau trecutului, iar el zbura a­cum spre viitor. Dedesubt, doctorul Floyd observă complexul de clădiri, apoi pista de aterizare şi o cicatrice pe trupul peninsulei ― şinele multiple ale unui lansator uriaş. La capă­tul lui strălucea un spaţioplan Orion III, înconjurat de maşini şi automacarale, pregătit pentru saltul către stele. Într-un scurt moment de distorsiune a perspectivei, provocat de desele schimbări în altitudine şi viteză, Floyd avu impresia că pri­veşte o molie de platină prinsă într-un fascicul de lanternă.
Abia pe urmă siluetele lucrătorilor îi oferiră repere pentru a aprecia mărimea reală a aparatului; anvergura aripilor în V trebuia să măsoare peste şaizeci de metri. Şi acest enorm vehicul, medita Floyd cu o umbră de incredulitate, dar şi de mîndrie, mă aşteaptă pe mine. Din cîte ştia, pentru prima oară o întreagă operaţiune se derula pentru a transporta pe Lună o singură persoană.
Deşi era ora două noaptea, un grup de reporteri şi de fotografi îl acostară în drumul către spaţioplan. Pe unii dintre ei îi cunoştea din vedere deoarece, în calitate de pre­şedinte al Consiliului Naţional de Astronautică, conferinţele de presă făceau parte integrantă din modul său de viaţă. Dar aici nu era nici locul şi nici timpul pentru discuţii. Nu avea nimic de zis, însă ţinea să nu-i ofenseze pe domnii de la mediile de informare.
― Dr. Floyd? Sînt Jim Foster de la Associated News. Vă rog, ce ne puteţi spune despre acest zbor?
― Regret, dar nu vă pot zice nimic.
― Dar v-aţi întîlnit cu Preşedintele în noaptea asta?! întrebă o voce binecunoscută.
― Ah!... Bună, Mike. Tare mi-e teamă că te-ai sculat din pat degeaba. În mod categoric, nici o declaraţie.
― Cel puţin ne puteţi confirma sau infirma ştirea că pe Lună ar fi izbucnit o epidemie? îl interpelă un reporter TV, reuşind să ţină pasul alături şi să-l încadreze corespunzător pe camera miniaturală.
― Îmi pare rău, clătină Floyd din cap.
― Dar carantina? sări un altul. Cît va fi menţinută?
― V-am spus că nu dau declaraţii.
― Dr. Floyd, întrerupse o femeie scundă, cu un aer foarte hotărît. Ce justificare se dă pentru totala lipsă de informaţii de pe Lună? Are vreo legătură cu situaţia politică?
― Ce situaţie politică? replică Floyd cu gîtul uscat, stîr­nind răzleţe hohote de rîs. Cineva îi ură călătorie plăcută, iar el îşi croi drum în sanctuarul staţiei de abordare.
Dacă-şi amintea corect, nu era vorba de o "situaţie" cît de o criză permanentă. Încă din anii '70 lumea se confruntase cu două probleme, manifestînd tendinţa paradoxală de a se anula reciproc.
Controlul natalităţii era ieftin şi sigur, permis de către toate religiile importante, dar sosise prea tîrziu: populaţia planetei depăşea şase miliarde, din care o treime numai în Imperiul Chinez. În anumite state totalitare se adoptaseră chiar legi ce limitau numărul copiilor unei familii la doi, însă aplicarea lor se dovedise a fi cu totul altă poveste. Drept urmare hrana se împuţinase; şi în Statele Unite existau zile cînd lipsea carnea, iar în cincisprezece ani se prevedea o foamete planetară, în pofida eforturilor eroice ale acvacul­turii şi ale sintetizării proteinelor artificiale.
Cu toată necesitatea colaborării internaţionale mai ur­gentă ca niciodată, numărul frontierelor se păstrase neschimbat. Într-un milion de ani specia umană pierduse prea puţin din instinctul agresivităţii. De-a lungul unor linii vizibile numai pentru politicieni, cele treizeci şi opt de puteri nucleare se spionau una pe alta cu nelinişte belicoasă. Îm­preună posedau suficiente megatone să pulverizeze întreaga scoarţă terestră. Deşi, ca prin miracol nu izbucnise nici un conflict atomic, actuala stare de lucruri nu se putea prelungi la infinit.
Iar în prezent, din motive necunoscute, chinezii ofereau celor mai neînsemnate ţări nenucleare echipamente com­plete cu cîte cincizeci de focoase, alături de sistemul de transport. Preţul cobora sub 200.000.000 dolari şi condiţii convenabile se negociau cu uşurinţă.
Poate că nu aveau alte intenţii decît să-şi reechilibreze economia împietrită, preschimbînd arme depăşite în valuta, sugeraseră unii observatori. Dar poate că descoperiseră mij­loace de luptă într-atît de avansate încît astfel de jucării nu mai erau necesare; se vorbea de radio-hipnoză prin inter­mediul sateliţilor, despre şantaj cu arme biologice al căror antidot l-ar fi deţinut doar ei. Încîntătoarele idei constituiau aproape sigur propagandă sau pure fantezii, însă nu era indicat să se desconsidere nici una dintre ele. Ori de cîte ori părăsea Pămîntul, Floyd se întreba dacă avea sau nu să-l mai găsească la întoarcere.
La bord îl întîmpină o stewardesă elegante.
― Bună dimineaţa, domnule doctor Floyd. Mă numesc Simmons şi îmi face o deosebită plăcere să vă urez bine aţi venit la bord din partea Căpitanului Tynes şi a copilotului, prim ofiţer Ballard.
― Mulţumesc, îi zise Floyd, căutînd în minte răspunsul la întrebarea de ce întotdeauna stewardesele trebuiau să se exprime asemenea roboţilor-ghizi.
― Decolăm în cinci minute, reluă ea, gesticulînd înaintea celor douăzeci de locuri neocupate. Vă puteţi aşeza oriunde doriţi, dar Căpitanul Tynes vă recomandă fotoliul din faţă, pe partea stîngă, dacă vreţi să urmăriţi operaţiunile de an­docare.
― Aşa am să fac, rosti el îndreptîndu-se spre locul indicat. Stewardesa se mai foi puţin în jurul lui, după care se întoarse în cabina ei de la capătul culoarului.
Bărbatul se afundă în perne, îşi trecu centura pe după talie şi umeri, iar servieta o fixă pe scaunul alăturat. O clipă mai tîrziu, difuzorul prinse viaţă cu o uşoară pocnitură.
― Bună dimineaţa, repetă vocea domnişoarei Simmons. Aici Zborul Special numărul 3, Kennedy ― Staţia Spaţială Unu.
Părea ferm hotărîtă să-şi parcurgă întregul repertoriu, iar Floyd nu-şi putu reţine un zîmbet în vreme ce ea continua inexorabil:
― Timpul de tranzit este de cincizeci şi cinci de minute. Acceleraţia maximă va fi de 2 g, iar timp de treizeci de minute ne vom găsi în stare de imponderabilitate. Vă rugăm să nu părăsiţi fotoliul înaintea aprinderii semnalului de sigu­ranţă.
Floyd privi peste umăr şi strigă un mulţumesc, primind în schimb un zîmbet încurcat, dar în rest fermecător.
Se întinse pe scaun şi se relaxă. Socoti că expediţia lui îi costa probabil pe contribuabili sensibil peste un milion de dolari. Dacă nu-şi găsea justificare, el şi-ar fi pierdut slujba; din fericire putea oricînd să revină la postul universitar şi la studiile sale de geneză planetară.
― Procedurile de iniţializare declanşate, se auzi în difuzor glasul căpitanului, cu acel timbru liniştitor utilizat în comu­nicaţiile RT.
― Desprindere într-un minut.
Ca întotdeauna, minutul se dilată enorm. Floyd deveni extrem de conştient de uriaşa concentrare de forţe din jurul său, aşteptîndu-le dezlănţuirea. În cele două tancuri de com­bustibil şi în acumulatorii lansatorului se afla stocată energia echivalentă unei bombe nucleare. Şi avea să fie complet utilizată pentru a-l ridica la doar trei sute de kilometri de Pămînt.
Demodatul trei-doi-unu-zero, într-atît de obositor pentru nervi, nu se făcu auzit.
― Desprindere în cincisprezece secunde. Vă veţi simţi mai bine inspirînd adînc.
Sfatul conţinea un amestec bine gîndit de psihologie şi fiziologie. Pasagerul se simţi oxigenat şi pregătit să înfrunte orice atunci cînd reactoarele începură să împingă sarcina de o mie de tone peste Atlantic.
Momentul desprinderii de pe pistă fu greu de precizat, dar în clipa în care urletul rachetelor se dublă brusc, iar el se văzu scufundîndu-se tot mai adînc în fotoliu, Floyd înţelese că primul etaj al motoarelor intrase în funcţiune. Ar fi vrut să privească pe hublou, însă şi întorsul capului necesita un efort epuizant. Totuşi, forţele inerţiale suprapuse zgomotu­lui motoarelor nu-i produceau disconfort, ci dimpotrivă, o senzaţie de extraordinară euforie. Cu urechile ţiuindu-i, cu sîngele bătîndu-i puternic în artere, Floyd se simţi mai viu ca niciodată. Era iarăşi tînăr şi dorea să cînte cu voce tare ― ceea ce cu siguranţă nu i-ar fi dăunat, mai ales că nimeni nu-l putea auzi.
Euforia se evaporă rapid, odată cu realizarea faptului că lăsa în urmă Pămîntul şi tot ceea ce iubea. Acolo jos se aflau cei trei copii ai săi, orfani de mamă de zece ani, din ziua în care soţia lui se îmbarcase în acel zbor fatal spre Europa. (Zece ani? Imposibil, parcă fusese ieri...) Poate că pentru ei ar fi făcut bine să se recăsătorească.
Aproape pierduse noţiunea timpului în momentul cînd presiunea şi vuietul slăbiră brusc, iar din difuzor se anunţă:
― Ne pregătim să abandonăm etajul inferior. Decuplat!
Se simţi o uşoară zdruncinătură, iar Floyd îşi aduse aminte de un citat al lui Leonardo da Vinci, văzut odată afişat într-unui din birourile de la NASA.

Şi Marea Pasăre îşi va lua zborul de pe spatele
păsării celei mari, aducînd glorie
cuibului unde s-a născut.

Iată, în prezent Pasărea cea Mare zbura deasupra viselor lui da Vinci, în vreme ce însoţitorul ei istovit plana către Pămînt. Într-un arc de cincisprezece mii de kilometri, etajul inferior avea să reintre în atmosferă, negociind viteza pe distanţă în drum spre Kennedy. În alte cîteva ore, verificat şi realimentat, va fi iarăşi pregătit să ridice un alt coechipier pe tărîmul tăcut şi strălucitor unde el însuşi nu putea ajunge însă niciodată.
Acum, gîndi Heywood Floyd, ne bazăm doar pe propriile mijloace. Cînd se aprinseră jeturile reactive ale etajului superior, acceleraţia era mult mai blîndă; într-adevăr, nu simţea decît efectul unei greutăţi aproximativ normale. Dar să se deplaseze i-ar fi fost imposibil, întrucît "susul" era desemnat chiar de capătul coridorului. Dacă ar fi comis imprudenţa să-şi părăsească locul, s-ar fi zdrobit de pereţii din spate.
Tabloului nu-i lipsea un efect oarecum deconcertant, lăsînd impresia că nava stă în coadă. Pentru Floyd, aşezat în primul rînd, celelalte scaune apăreau ca fixate pe un perete coborînd vertical sub el. Făcea tot posibilul să ignore ne­plăcuta senzaţie în clipa în care răsăritul explodă în exteriorul vasului.
În cîteva secunde, luminăţia stacojie trecu în roz, auriu, albastru şi se metamorfoză în albul orbitor al zilei. Deşi atenuate mult de hublourile polarizante, razele solare care cercetau încet cabina îl lăsară minute lungi fără vedere.
Ferindu-şi pe cît posibil ochii cu mîna, Floyd încercă să privească afară. Aripa în V a spaţioplanului sclipea ca topită, înconjurată de un întuneric de nepătruns ― iar acel întuneric trebuia să fie plin de stele, pe care nu era chip să le vadă.
Greutatea se evaporă treptat, simultan cu stingerea re­actoarelor, pe măsură ce vasul intra pe orbită. Tunetul motoarelor se reduse la un urlet înăbuşit, apoi la o şoaptă, după care încetă cu totul. Dacă n-ar fi fost centura, Floyd şi-ar fi luat zborul. Şi dacă el unul n-o făcea, stomacul părea să aibă grijă să-l înlocuiască. Spera din tot sufletul ca pilulele administrate cu o jumătate de oră şi cincisprezece mii de kilometri în urmă să acţioneze conform specificaţiilor. O singură dată suferise de rău de spaţiu în cariera sa şi considera că fusese deja prea mult.
Calmă şi sigură pe sine, vocea pilotului se auzi din nou:
― Vă rugăm să respectaţi regulamentul pentru 0 g. Vom andoca pe Staţia Spaţială Unu în patruzeci şi cinci de minute.
Stewardesa apăru din spate, înaintînd pe culoarul îngust din dreapta fotoliilor. Păşea oarecum sacadat, ca şi cum ar fi călcat în smoală. Se menţinea atentă pe banda galbenă a mochetei Velcro, ce acoperea atît podeaua cît şi tavanul. Covorul şi tălpile sandalelor ei erau bătute în mii de cîrlige fine, care se prindeau unii de alţii ca scaieţii. Trucul contri­buia mult la liniştirea pasagerilor dezorientaţi.
― Ceai sau cafea, domnule doctor? întrebă ea vioaie.
― Nu, mulţumesc. Se simţea pus în postura unui sugar nevoit fiind să soarbă băutura prin tubul de plastic.
Se pregăti să deschidă servieta şi să-şi scoată hîrtiile, dar încurcătura în care părea să se găsească stewardesa îl opri.
― Doctore Floyd... Îmi permiteţi o întrebare?
― Cum să nu, aprobă el privind pe deasupra ochelarilor.
― Logodnicul meu e geolog la Clavius, rosti domnişoara Simmons alegîndu-şi cuvintele cu grijă. Nu am primit veşti din partea lui de mai bine de o săptămînă.
― Îmi pare rău să aud asta, dar poate că se află în exte­riorul bazei?
Fata clătină din cap.
― Mă anunţă întotdeauna cînd pleacă într-o expediţie. Vă imaginaţi cît sînt de îngrijorată, cu toate aceste zvonuri. Epidemia de pe Lună e reală?
― Chiar dacă ar fi, nu e un motiv de panică. Aduceţi-vă aminte, în '98 a mai fost înregistrată o carantină, cu acel virus de gripă modificat. O mulţime de oameni s-au îm­bolnăvit, însă nimeni nu a murit. Din păcate sînt singurele lucruri pe care vi le pot spune, conchise el hotărît. Fata se îndreptă din spate, ceva mai uşurată.
― Oricum, vă mulţumesc mult. Îmi pare rău că v-am răpit din timp...
― Absolut deloc, exclamă Floyd galant, dar nu prea clar. După care se îngropa în rapoartele tehnice, insipide şi inter­minabile, într-un ultim şi disperat efort de a le digera.
În mod cert, odată ajuns pe satelitul natural al Terrei, nu va avea timp pentru ele.