3. Academie

Priveşte-Lună şi ai săi nu păstrară nici o amintire despre cele văzute, după ce cristalul îşi încetă experimentele şi emi­sia hipnotică asupra minţilor lor. A doua zi, în drumul după de-ale gurii, trecură pe lîngă el fără să-l remarce; acum făcea parte din peisajul cotidian. Nu-l puteau mînca, iar el nu-i putea mînca pe ei; prin urmare nu prezenta vreo importanţă anume.
Jos la rîu, Ceilalţi îi întîmpinară cu obişnuitele ameninţări ineficace. Liderul, un individ cu o singură ureche, de vîrsta şi de talia lui Priveşte-Lună dar mai prost hrănit, efectuă chiar o scurtă incursiune spre teritoriul inamicului, agitîndu-şi braţele în încercarea de a da gata opoziţia şi de a-şi face singur curaj. Apa curentului nu era nicăieri mai adîncă de un sfert de metru şi totuşi, cu cît O-Ureche păşi mai departe, cu atît deveni mai şovăielnic şi nefericit. Curînd se opri, după care, afişînd o demnitate exagerată, reveni în mijlocul cetei sale.
Altminteri nici o modificare nu surveni în program. Adu­nară hrană ca să mai supravieţuiască încă o zi şi nimeni nu muri.
Noaptea, lespedea de cristal îi aşteptă din nou, învăluită în haloul palpitînd de sunet şi culoare. Spectacolul produs fu de astă dată subtil mai diferit.
Pe unii dintre oamenii-maimuţă îi ignoră total, ca şi cînd s-ar fi concentrat asupra subiecţilor mai promiţători. Pri­veşte-Lună se număra printre aceştia din urmă. Iarăşi simţi tentaculele inchizitive strecurîndu-i-se pe căile nedesţelenite ale creierului, şi prin faţa ochilor începură să i se perinde viziuni.
Poate că izvorau din interiorul monolitului, poate direct din mintea sa. Oricum, pentru Priveşte-Lună păreau perfect reale. În plus, firescul instinct de a pune pe fugă invadatorii îi fu adormit.
Privea tabloul unei familii paşnice, deosebindu-se printr-un singur amănunt de scenele cunoscute de el. Masculul, feme­la şi cei doi pui apăruţi misterios înaintea lui erau sătui şi ghiftuiţi, cu blănile netezi şi lucioase ― un mod de viaţă pe care Priveşte-Lună nu şi-1 imaginase vreodată. Inconştient îşi pipăi oasele împungînd prin piele; coastele acestor crea­turi erau ascunse de straturi de grăsime. Din cînd în cînd tresăreau greoi, omorîndu-şi timpul lîngă portalul unei gro­te, aparent împăcaţi cu lumea. Ocazional, masculul scotea un monumental rîgîit de satisfacţie.
Nu desfăşurau altă activitate şi după vreo cinci minute scena se topi brusc. Cristalul rămase un simplu contur scli­pitor în întuneric. Priveşte-Lună se scutură ca trezit din vis, realiză unde anume se găsea şi îşi conduse tribul înapoi la peşteri.
Scena nu i se gravase în memoria conştientă, însă noaptea, zăbovind pe gînduri cocoţat pe bolovanul său, încercă primii fiori ai unei noi şi puternice emoţii. O senzaţie vagă şi difuză de invidie, de insatisfacţie faţă de propria condiţie. Nu-i ştia cauza şi cu atît mai puţin tratamentul. Dar nemulţumirea se instalase în sufletul său: un pas mic, dar hotărît, către uma­nitate.
Noapte de noapte, filmul celor patru oameni-maimuţă durdulii se repetă, pînâ la a se transforma într-o sursă de fascinantă exasperare pentru Priveşte-Lună, amplificîndu-i încontinuu veşnica şi chinuitoarea-i foame. Singură, mărturia ochilor nu ar fi produs acest efect; era necesară o stimulare psihică suplimentară. În viaţa lui Priveşte-Lună apăruseră acum spaţii de care el nu avea să-şi mai aducă aminte, unde atomii creierului său erau aranjaţi în structuri noi. Dacă el supravieţuia procesului, noile structuri urmau să fie eterne, genele transmiţîndu-le generaţiilor viitoare.
Era un proces profund şi de durată, însă monolitul dispu­nea de timp. Nici el, nici replicile identice răspîndite pe o jumătate de glob nu se aşteptau să izbîndească cu toate grupurile implicate în experiment. O sută de eşecuri nu contau atunci cînd un singur succes ar fi schimbat destinul unei lumi.
În perioada dintre două luni pline, tribul asistă la o naştere şi două morţi: una datorată foamei, iar cealaltă survenită în decursul ritualului nocturn, cînd un mascul se prăbuşise fulgerat în vreme ce se străduia să izbească între ele două pietre. La fel de brusc cristalul se întunecase, eliberîndu-i de sub vrajă. Numai cel căzut la pămînt nu se clintise, iar în zori, bineînţeles, trupul dispăruse.
Noaptea următoare lespedea nu îi chemă; încă îşi analiza greşeala. În amurg tribul trecuse pe lîngă ea, neluînd-o în seamă. Abia apoi fu iarăşi pregătită pentru experienţă.
Cei patru oameni-maimuţă se aflau din nou acolo, îndeletnicindu-se de astă dată cu nişte lucruri extraordinare. Priveşte-Lună începu să tremure, îşi simţi capul pleznind şi vru să-şi ferească ochii. Controlul mental îl ţinea însă strîns sub stăpînire; fu obligat să asiste pînă la sfîrşitul lecţiei, în pofida instinctelor ce se revoltau în el.
Numai că aceste instincte slujiseră maimuţa antropoidă, pe vremea ploilor blînde şi a fertilităţii, cînd hrana se găsea pretutindeni, aşteptînd să fie doar culeasă. Timpurile se schimbaseră, iar înţelepciunea moştenită din trecut devenea prostie. Oamenii-maimuţă trebuiau să se adapteze ori să piară, asemeni fiarelor gigantice care îi precedaseră şi ale căror oseminte zăceau astăzi sigilate în calcarul dealurilor.
Aşa că Priveşte-Lună fixă monolitul de cristal fără să clipească, cu mintea deschisă manipulărilor străine. Adesea simţea greaţă, întotdeauna foame, iar uneori mîinile i se încleştau în acel mod ciudat care-i va determina noul drum în viaţă.


La vederea şirului de mistreţi, grohăind şi pufăind, Priveşte-Lună împietri. Pînă în clipa aceea se ignoraseră reciproc, căci între ei nu exista conflict de interese. Ca marea majoritate a vieţuitoarelor care nu se înfruntau pentru ace­eaşi sursă de hrană, cele două specii se ţineau deoparte una de cealaltă.
Şi totuşi de această dată Priveşte-Lună se opri să îi pri­vească, mişcîndu-se spasmodic înainte şi înapoi, tulburat de intenţii incomprehensibile. Ca prin vis începu să cerceteze solul, căutînd ceva ce nu ar fi putut numi nici dacă ar fi fost înzestrat cu darul vorbirii. Avea să recunoască acel "ceva" atunci cînd îl va vedea.
Obiectul era o piatră grea, ascuţită, de vreo cincisprezece centimetri lungime care, deşi prea mare pentru palma lui, îl satisfăcu. Ridicînd mîna se miră de greutatea ei sporită şi un formidabil fior de autoritate şi putere îi străbătu întreaga fiinţă. Păşi în direcţia celui mai apropiat mistreţ.
Animalul era tînăr şi prost prin însăşi prisma nepreten­ţiosului standard de inteligenţă al speciei porceşti. Deşi îl urmărea cu coada ochiului, nu îl luă în serios decît mult prea tîrziu. De ce să fi suspectat însă paşnicele creaturi de intenţii duşmănoase? Continuase să rîme pînă ce ciocanul de creme­ne al lui Priveşte-Lună îl pocnise în ţeastă. Restul turmei nu se alarmă, deoarece uciderea fusese înfăptuita rapid şi în tăcere.
Toţi membrii tribului se opriră să privească, îngrămădindu-se în jurul conducătorului şi al victimei, plini de uimire admirativă. Unul dintre ei ridică arma mînjită de sînge şi începu să străpungă porcul mort. I se alăturară alţii, cu tot soiul de beţe şi de pietre, transformînd cadavrul într-o masă sîngerîndă şi informă.
Apoi se plictisiră. Unii se îndepărtară, alţii rămaseră de­zorientaţi lîngă trupul de nerecunoscut... viitorul unei lumi depinzînd de decizia lor. Trecu surprinzător de mult timp înainte ca o femelă mai înfometată să înceapă să lingă piatra însîngerată ţinută în labă.
Şi se scurse şi mai mult timp pînă ce Priveşte-Lună, în pofida a tot ceea ce-i fusese înfăţişat, să înţeleagă cu adevărat că nu avea să mai sufere de foame niciodată.