2. Stînca cea nouă

Tîrziu în acea noapte, Priveşte-Lunâ se trezi brusc. Extenuat de eforturile şi dezamăgirile zilei dormise mai adînc ca de obicei, dar fu imediat în picioare la auzul îndepărtatului zgomot din vale.
Se ridică în capul oaselor în întunericul fetid al peşterii, ascuţindu-şi simţurile în noapte, iar teama i se cuibări treptat în suflet. Niciodată în decursul vieţii ― deja de două ori mai lungă decît media speciei sale ― nu auzise un astfel de sunet. Felinele se apropiau în tăcere, trădate doar de un foşnet slab, ori de troznetul vreunei ramuri. În vreme ce acesta era un scrîşnet continuu, prelung, tot mai puternic, ca şi cînd o fiară enormă s-ar fi mişcat în noapte fără a ţine seama de obsta­cole. Priveşte-Lună auzise odată zgomotul scos de un arbore dezrădăcinat; elefanţii şi dinoterienii făceau aşa ceva destul de des, altminteri însă se mişcau la fel de silenţios ca şi pisicile.
Apoi se făcu auzit un sunet pe care Priveşte-Lună n-avea cum să-l identifice, căci se rostogolea întîia oară pe întinderile Terrei: impactul dintre piatră şi metal.
Înaintea Noii Stînci se pomeni în zori, pe cînd îşi conducea ca de obicei tribul către rîu. Temerile nopţii aproape le uitase, deoarece nimic rău nu se succedase zgomotului ciu­dat. Prin urmare, nu avea cum să asocieze acest lucru straniu cu pericolul sau spaima. Mai mult, în înfăţişarea lui nu se găsea nimic alarmant.
Se întrupa într-o lespede paralelipipedică, de trei ori mai înaltă decît el dar suficient de îngustă ca să fie cuprinsă cu braţele, constituită dintr-un material perfect transparent. Într-adevăr, se şi vedea cu dificultate, exceptînd momentele cînd soarele se reflecta pe marginile ei. Cum Priveşte-Lună nu întîlnise niciodată gheaţă sau chiar apă limpede, în natură nu exista nici un obiect cu care să compare apariţia. Atrac­tivă era însă cu siguranţă întrucît, deşi înţelept de precaut în privinţa lucrurilor noi, Priveşte-Lună nu pregetă să se apro­pie de ea. Şi cum nimic rău nu păru să i se întîmple, îndrăzni să întindă mîna spre suprafaţa dură şi rece.
După cîteva minute de judecată intensă, găsi o strălucită explicaţie. Era o rocă, fără îndoială, şi probabil crescuse în toiul nopţii. La urma urmei, cu multe plante se întîmpla la fel; albe şi cărnoase, păreau să ţîşnească pur şi simplu noap­tea din pămînt. Adevărat că ele erau mici şi sferice, în vreme ce aceasta era mare şi cu muchii ascuţite, însă filozofi mai tîrzii şi mai vestiţi decît Priveşte-Lună vor fi pregătiţi să accepte excepţii de la teoriile proprii.
Superba mostră de meditaţie abstractă îl conduse, după trei-patru minute, la o ipoteză pe care dori să o verifice neîntîrziat. Plantele albe şi rotunde erau deosebit de gustoa­se (chiar dacă unele dintre ele produceau dureri violente); poate şi aceasta mare...?
Linsul şi încercările de a muşca îl deziluzionară repede. Lespedea nu conţinea nimic hrănitor astfel încît, ca un om-maimuţă rezonabil, îşi reluă drumul către apă, iar zilnicele provocări lansate Celorlalţi îl făcură să dea repede uitării monolitul cristalin.
Căutarea hranei merse foarte prost, iar tribul se văzu nevoit să se îndepărteze la mai mulţi kilometri de grote ca să găsească cît de cît de mîncare. Sub razele nemiloase ale soarelui de amiază una din femelele mai firave se prăbuşi, departe de orice adăpost. Însoţitorii ei se adunară roată, murmurînd şi agitînduse cu simpatie, dar nu era nimic de făcut. Dacă ar fi fost mai puţin epuizaţi, poate c-ar fi tran­sportat-o cu ei, dar aşa le lipsea forţa necesară pentru un asemenea act de caritate. Trebuia să fie lăsată în urmă, să-şi revină sau nu cu propriile-i puteri.
Pe lîngă locul cu pricina trecură în drumul de întoarcere; nu se zărea nici fărîmă de os.
În lumina amurgului, privind neliniştiţi la dreapta şi la stînga, băură din apa pîrîului şi începură să urce grăbiţi spre peşteri. Sunetul îi izbi în plin la vreo sută de metri de Stînca cea Nouă.
Deşi la limita pragului de jos al audibilităţii, îi determină să se oprească ca paralizaţi, cu fălcile atîrnînd moi. O vibraţie simplă, repetitivă şi înnebunitoare izvora din cristal, hipnotizîndu-i pe toţi cei intraţi în raza ei de acţiune. Pentru prima ― şi ultima oară în trei milioane de ani ― răpăitul tobelor răsună în Africa.
Răpăitul crescu în intensitate, tot mai insistent. Oamenii-maimuţă începură să se mişte înainte, aidoma unor somnam­buli, spre sursa teribilului sunet. Uneori executau paşi mici de dans, atunci cînd sîngele le răspundea ritmului pe care descendenţii lor îl vor crea peste ere întregi. Complet fermecaţi, se strînseră laolaltă în jurul monolitului, uitînd greutăţile zilei, pericolele înserării şi foamea din stomacuri.
Bubuitul se amplifică simultan cu lăsarea întunericului şi, în vreme ce umbrele se lungeau iar cerul se înnegrea, crista­lul începu să strălucească.
Pentru început îşi pierdu transparenţa, dobîndind în schimb o luminescenţă palidă, lăptoasă. Fantome nedefinite, ademenitoare, pluteau pe faţa şi în adîncurile lui, topindu-se în bare de lumină şi de umbră, formînd apoi modele în­treţesute, uşor rotitoare.
Tot mai repede şi mai repede se învîrtiră cercurile de culoare, iar răpăitul tobelor spori în aceeaşi proporţie. Pe deplin hipnotizaţi, oamenii-maimuţă reuşeau doar să pri­vească cu gurile căscate uluitorul spectacol pirotehnic. Instinctele din străbuni pieriseră, experienţa vieţii dată ui­tării; în mod normal nici unul din ei n-ar fi trebuit să se afle atît de departe de adăpost, la un astfel de ceas înaintat al nopţii. Pe măsură ce creaturile nocturne îşi încetau activităţile obişnuite ca să urmăreaspă ce se întîmplă, împrejurimile se umplură de forme şi de ochi străini.
Roţile începură să se contopească, spiţele fuzionară, micşorîndu-se încet în depărtare. Se alăturară două cîte două, iar seturile de linii rezultante oscilară unul către celălalt, modifieîndu-şi treptat unghiul de intersecţie. Uimitoare fi­guri geometrice se năşteau şi dispăreau în împletitură, iar oamenii-maimuţă priveau, vrăjiţi de strălucitorul cristal.
N-aveau cum să bănuie că minţile le erau testate, trupu­rile cîntărite, reacţiile studiate în amănunţime, potenţialul evaluat. La început, întregul trib rămase pe jumătate ghe­muit, apoi masculul cel mai apropiat de lespede se însufleţi brusc.
Nu se mişcă de pe loc, însă trupul îşi pierdu din rigiditate, animîndu-se ca o păpuşă mînuită de fire invizibile. Capul i se roti într-o parte şi în cealaltă, gura i se deschise şi închise, mîinile i se încleştară spasmodic. Se aplecă şi smulse un mănunchi de iarbă, străduindu-se să-l înnoade cu degete neîndemînatice.
Se purta ca un posedat, împotrivindu-se unui spirit sau demon care-i preluase corpul sub control. Gîfîia, ochii expri­mau o teroare fără nume, iar degetele i se forţau să execute mişcări mai complexe decît oricare altele făcute pînă atunci.
În ciuda eforturilor, nu izbuti decît să rupă tulpinile plăpînde. În timp ce bucăţile cădeau la pămînt, influenţa străină îl părăsi, iar el îngheţă iarăşi la loc.
Un altul se însufleţi, parcurgînd acelaşi ritual. De astă dată specimenul era mai tînăr, aşadar mai maleabil; reuşi acolo unde celălalt eşuase. Pe planeta Terra fusese legat primul nod rudimentar...
Alţii înfăptuiră lucruri şi mai ciudate şi lipsite de sens. Cîţiva întinseră braţele şi încercară să-şi apropie vîrfurile degetelor unele de altele, întîi cu ambii ochi deschişi, apoi cu numai unul. Unii fură forţaţi să privească figuri fixe în inte­riorul cristalului, cu liniile din ce în ce mai fine, pînă cînd se transformau într-o ceaţă cenuşie. Şi toţi auzeau sunete sin­gulare pure, de înălţime variabilă, ce coborau pe nesimţite sub pragul de audibilitate.
Priveşte-Lună manifestă foarte puţină teamă cînd îi veni rîndul. Principala senzaţie fu un resentiment vag, datorat muşchilor care i se contractau la primirea unei comenzi străine. Fără a cunoaşte scopul mişcării, se îndoi din mijloc şi culese de pe jos o piatră. Îndreptîndu-se, observă că imaginea din monolit se modificase.
Reţelele şi figurile rotitoare dispăruseră. În locul lor îşi făcuseră apariţia o serie de cercuri concentrice, înconjurînd cu toatele un mic disc negru.
Dînd ascultare ordinelor şoptite creierului său, aruncă piatra cu un braţ ţeapăn. Rată ţinta cu cîţiva paşi buni.
Încearcă din nou, spuse comanda. Căută împrejur pînă găsi un al doilea proiectil. De data aceasta lovi lespedea, cu un clinchet subţire şi melodios. Se afla încă departe de suc­ces, dar precizia i se îmbunătăţise.
La cea de a patra încercare rată discul cu numai cîţiva centimetri. Un simţămînt de indescriptibilă plăcere, aproape sexual în intensitate, îi inundă mintea. Apoi controlul străin slăbi şi nu mai recepţionă alt impuls decît să stea şi să pri­vească.
Unul cîte unul, membrii tribului fură luaţi pentru scurt timp în stăpînire. O parte dintre ei izbutiră să îndeplinească sarcinile încredinţate, dar cei mai mulţi nu. Toţi fură răs­plătiţi corespunzător, cu spasmele plăcere sau de durere.
Luminozitatea lespezii se uniformizase, preschimbînd-o într-un bloc fosforescent suprapus fundalului întunecat. Ca treziţi din somn, oamenii-maimuţă îşi scuturară capetele şi porniră spre cavernele din coasta văii. Nu se uitară înapoi şi nu fură uimiţi de razele stranii ce le călăuzeau paşti către adăposturi ― şi spre un viitor imprevizibil încă chiar şi pentru stele.