1. Drumul către nefiinţă

Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopîrlelor gigantice se sfîrşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe conti­nentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva la ori­zont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să su­pravieţuiască.
Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau nici una din aceste calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte din calea ducînd către extincţie. Vreo cincizeci dintre ci ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu spectrul setei.
Niciodată nu o duseseră bine cu hrana, însă în prezent se stingeau de foame. Cînd prima rază a zorilor se strecură în grotă, Priveşte-Lună constată că taică-său murise în decur­sul nopţii. Nu ştia că Cel Bătrîn îi era părinte, o atare relaţie depăşind complet limitele înţelegerii sale. Privind însă trupul scheletic simţi o vagă nelinişte, premergătoare sentimentului de tristeţe.
Cei doi copii scînceau după mîncare, dar tăcură imediat după ce Priveşte-Lună se zburli spre ei. Una din mame îi întoarse un mîrîit furios, apărîndu-şi odrasla pe care nu o putea hrăni corespunzător; lui îi lipsea energia fie şi numai s-o pleznească pentru îndrăzneală.
Se luminase îndeajuns ca să pornească. Priveşte-Lună apucă trupul stafidit şi îl tîrî după sine pe sub bolta joasă a peşterii. Odată ajuns afară, puse cadavrul pe umăr şi se ridică în picioare ― unicul animal din această lume capabil de aşa ceva.
Printre ai săi, Priveşte-Lună trecea drept un uriaş. Măsura aproape un metru şi jumătate înălţime şi, în pofida slăbiciunii, cîntărea peste cincizeci de kilograme. Trupul său musculos, acoperit cu păr, se găsea la jumătatea drumului dintre mai­muţă şi om, dar capul era mai aproape de uman decît de animal. Fruntea era îngustă, arcadele proeminente şi totuşi poseda în cromozomii săi, fără umbră de îndoială, promisiu­nea umanităţii. În ochii ce se roteau asupra naturii ostile a Pleistocenului sclipea deja o luminiţă situată dincolo de capacitatea antropoidului. În aceşti ochi întunecaţi, înfundaţi în orbite, se născuse conştiinţa de sine ― primul pas spre o inteligenţă care nu putea încă să se afirme epoci întregi şi care avea toate şansele să dispară curînd pentru vecie.
Nu se zăreau semne de primejdie, aşa că Priveşte-Lună începu să coboare panta aproape verticală, prea puţin stînjenit de povară. Ca şi cînd apariţia sa o aşteptau, restul tribului ieşi din adăposturile săpate mai jos în faleza stîncoasă, grăbindu-se spre apele mîloasc ale pîrîului pentru adăpatul de dimineaţă.
Priveşte-Lună cercetă partea opusă a văii în căutarea Ce­lorlalţi, dar nu se zărea nici urmă de ei. Poate că nu-şi părăsiseră încă grotele, ori poate că scormoneau deja după mîncare, mai departe pe coasta dealului. Întrucît nu-i avea în raza vizuală, Priveşte-Lună îi uită; era incapabil să-şi facă griji pentru două lucruri în acelaşi timp.
Întîi trebuia să se descotorosească de Bătrîn, însă această acţiune necesita puţin efort mental. Muriseră mulţi în ano­timpul acela, unul în propria lui peşteră. Nu avea altceva de făcut decît să pună trupul acolo unde îl pusese şi pe cel al copilului. La ultimul pătrar al lunii, iar hienele urmau să se ocupe de rest.
Tribul îl aştepta acolo unde valea începea să se piardă în savană, ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să apară. Priveşte-Lună lăsă cadavrul sub o tufă ― osemintele vechi dispăru­seră ― şi se grăbi să-i ajungă din urmă. Nu se mai gîndi la tatăl lui.
Cele două femele ale sale, adulţii din trib şi majoritatea tinerilor scotoceau printre copacii uscaţi din vale, căutînd boabe, frunze şi rădăcini zemoase, eventual mana cerească reprezentată de o rozătoare sau şopîrlă mică. Numai copiii şi cei mai neputincioşi dintre bătrîni erau lăsaţi la vatră. Dacă ziua se încheia cu un surplus, poate că şi ei aveau să fie hrăniţi. Dacă nu, hienele vor fi încă o dată norocoase.
Însă ziua se dovedi bună deşi, neposedînd amintiri concrete despre trecut, Priveşte-Lună nu putea face comparaţia. Descoperise un stup de albine în ciotul mort al unui arbore şi astfel savurase cea mai grozavă delicatesă cu­noscută de semenii săi. Încă-şi mai lingea degetele conducîndu-şi tovarăşii spre casă, în tîrzia după-amiază. Desigur, colecţionase în schimb un număr respectabil de înţepături, dar nu le acorda atenţie. Era mai aproape de mulţumire ca niciodată căci, cu toate că nu se săturase, nu mai era totuşi ameţit de foame. Aceasta reprezenta culmea la care un om-maimuţă putea vreodată să nădăjduiască.
Satisfacţia i se spulberă cînd ajunseră la pîrîu. Ceilalţi se aflau acolo. De fapt erau prezenţi în fiecare zi, însă asta nu le făcea prezenţa mai puţin supărătoare.
Cele vreo treizeci de fiinţe nu se deosebeau cu nimic de membrii tribului lui Priveşte-Lună. Vâzîndu-l sosind, începură să danseze, să-şi scuture braţele şi să ţipe de pe malul lor, iar grupul lui Priveşte-Lună le răspunse în acelaşi mod.
Incidentul nu luă amploare. Chiar dacă se certau şi se înfruntau adeseori, disputele oamenilor-maimuţă se tran­sformau rar în lupte serioase. Lipsiţi de gheare şi de colţi, bine protejaţi de păr, nu-şi puteau provoca mult rău unul altuia şi în orice caz, dispuneau de prea puţină energie pen­tru astfel de extravaganţe. Mîrîitul constituia un mod infinit mai eficace de a-şi susţine punctul de vedere.
Confruntarea dură circa cinci minute, după care se stinse la fel de brusc cum începuse. Băură cu toţii pe săturate din apa tulbure. Onoarea le fusese salvată; comunităţile îşi reconfirmaseră dreptul asupra propriilor teritorii. Odată încheiată această importantă chestiune, tribul îşi reluă deplasarea de-a lungul rîului. Pajiştea cea mai acătării se afla cam la un kilometru de caverne şi erau constrînşi să o împar­tă cu o turmă de animale mari, asemănătoare antilopelor, ce abia le tolerau prezenţa. Nu le puteau însă alunga, întrucât ele erau înzestrate cu coarne înfricoşătoare, arme naturale ce lipseau omului-maimuţă.
Aşa că Priveşte-Lună şi însoţitorii săi mestecau boabe, frunze şi rădăcini, luptînd cu foamea, în vreme ce în jur, concurînd pentru aceleaşi alimente, se găsea o potenţială sursă de hrană cu mult mai bogată decît ar fi avut ei nevoie. Sutele de tone de carne suculentă străbătînd savana nu le depăşeau însă posibilităţile, ci imaginaţia. În mijlocul bel­şugului, se stingeau încet de foame.
Tribul se întoarse la adăposturi la lăsarea serii, fără aven­turi. Femela rănită rămasă acasă gînguri de plăcere când Priveşte-Lună îi întinse ramura plină de fructe pe care o cărase cu el şi o atacă cu lăcomie. Nu era cine ştie ce, dar era suficient s-o ajute să reziste până ce rana pricinuită de leopard se va vindeca, permiţîndu-i să-şi caute singură de mîncare.
Deasupra văii răsărea o lună plină. Dinspre munţi sufla un vânt îngheţat. La noapte avea să fie foarte frig însă, ca şi foamea, frigul nu constituia un motiv de reală îngrijorare. Făcea parte din modul lor de viaţă.
Priveşte-Lună abia de se trezi în clipa în care într-una din grotele de la poalele falezei izbucniră ţipete şi gemete. Nu-i fu necesar să audă răgetul sporadic al leopardului ca să înţeleagă ce anume se petrece. Acolo jos, bătrînul Păr Alb şi familia sa luptau şi mureau în întuneric, iar gîndul că i-ar fi putut sprijini într-un mod sau altul nu-i trecu deloc prin minte. Logica implacabilă a luptei pentru existenţă excludea astfel de porniri şi nici o altă voce nu se ridică în noapte. Fiecare grotă rămase tăcută, ca să nu atragă dezastrul şi asupră-şi.
Tumultul se stinse, iar Priveşte-Lună prinse cu urechea fîşîitul unui trup tîrît pe piatră. Doar cîteva secunde, apoi leopardul înşfacă bine prada, continuîndu-şi silenţios dru­mul pe perniţele labelor, cărînd fără efort victima strînsă în fălci.
Dinspre partea lui, pericolul dispăruse vreme de o zi sau două; poate însă alţi duşmani se aflau în preajmă dînd tîrcoale, profitînd de razele Micului Soare care strălucea doar noaptea. Cînd se trădau prin zgomot, unii dintre prădătorii mai mici puteau fi uneori alungaţi cu strigăte şi urlete. Priveşte-Lună se strecură afară, se caţără pe un bolovan masiv de lîngă intrarea peşterii, ghemuindu-se pe el ca să scruteze valea.
Dintre toate vieţuitoarele trecute şi prezente ale Pămîntului, oamenii-maimuţă erau cei dintîi capabili să privească Luna neclintiţi. Deşi nu-şi aducea aminte, atunci cînd fusese foarte tînăr Priveşte-Lună încercase chiar să atingă fantoma­tica apariţie răsărită peste dealuri.
Nu izbutise niciodată, iar în prezent era destul de bătrîn să înţeleagă şi de ce. Deoarece, fireşte, nu găsise încă un copac îndeajuns de înalt unde să se caţere.
Cîteodată se uita în lungul văii, alteori la Lună şi întotdeauna asculta. Dacă totuşi aţipea, somnul îi era alert şi agitat, ca cel mai uşor foşnet să-l deştepte. La înaintata vîrstă de douăzeci şi cinci de ani se găsea în posesia tuturor facultăţilor sale fizice; în caz că norocul continua să îi surîdă şi reuşea să evite accidentele, bolile, animalele de pradă, foa­metea, poate că avea să mai supravieţuiască încă zece ani.
Noaptea se scurse, rece şi limpede, fără alte alarme. Luna urcă între constelaţii ecuatoriale pe care nici un om nu le va vedea vreodată în peşteri. Între somn şi aşteptare înfiorată, se năşteau primele coşmaruri ale generaţiilor viitoare.
Şi de două ori pe cerul negru trecu încet, ridicîndu-se la zenit şi coborînd spre est, un punct tulburător de lumină, mai strălucitor decît oricare stea.