Nu încerca nici o senzaţie de mişcare şi totuşi se prăbuşea spre acei imposibili aştri, strălucind în inima întunecată a unui satelit natural. Nu, nu se găseau cu adevărat acolo, de acest lucru era convins. Dorea acum, mult prea tîrziu, să fi acordat o atenţie sporită teoriilor hiperspaţiului, ale conductelor transdimensionale. Pentru David Bowman, ele nu mai erau simple teorii.
Poate că monolitul de pe Iapetus era gol pe dinăuntru; poate că "acoperişul" reprezenta doar manifestarea unei proiecţii vizuale, sau un soi de diafragmă ce se deschisese pentru a-i permite trecerea. (Dar încotro?) Atît cît putea da crezare propriilor simţuri, părea să cadă vertical în josul unui gigantic puţ rectangular, adînc de mii de metri. Se mişca din ce în ce mai repede ― însă capătul îndepărtat nu-şi schimba mărimea, rămînînd mereu la aceeaşi depărtare.
Numai stelele se deplasau, la început atît de lent încît trecu ceva timp pînă ce realiză că, treptat, dispăreau din cadrul înconjurător. Peste puţin deveni însă evident că peisajul stelar se afla în expansiune, ca şi cum ar fi gonit în întîmpinarea lui cu o viteză incredibilă. Expansiunea nu se făcea liniar; stelele de la centru abia păreau să se mişte, în vreme ce celelalte dinspre margini îşi accelerau din ce în ce mai mult mişcarea, pînă la a se transforma în dîre de lumină, dispărînd apoi din vedere.
Întotdeauna apăreau altele să le înlocuiască, izvorînd în cîmpul vizual dintr-o sursă aparent inepuizabilă. Bowman se întrebă ce s-ar fi întîmplat dacă unul din aştri s-ar fi îndreptat direct spre el; ar fi continuat să se mărească oare, pînă ce el ar fi plonjat în discul lui incandescent? Nici unul nu se apropia însă atît de mult; în cele din urmă toţi virau într-o parte, trecînd peste marginile chenarului dreptunghiular.
Şi totuşi capătul îndepărtat al tunelului nu se apropiase, ca şi cum pereţii se mişcau odată cu el, ducîndu-1 către o destinaţie necunoscută. Ori poate că el stătea nemişcat, iar spaţiul din jur era cel ce se mişca...
Brusc constată că nu doar spaţiul era implicat în prezentul fenomen. Ceasul de pe panoul de control al capsulei se comporta de asemenea foarte ciudat.
În mod normal, cifrele din fereastra zecimilor de secundă clipeau atît de repede încît practic era imposibil să le citeşti; acum apăreau şi dispăreau la intervale discrete, permiţîndu-i să le distingă una cîte una fără dificultate. Iar secundele se scurgeau incredibil de lent, ca şi cînd timpul s-ar fi pregătit să se oprească în loc. În final, contorul zecimilor de secundă îngheţă între 5 şi 6.
Cu toate acestea era capabil să gîndească şi chiar să privească, în vreme ce pereţii de abanos fulgerau pe alături la viteze ce ar fi putut varia între zero şi de un milion de ori viteza luminii. Cumva, nu fu surprins şi nici alarmat. Dimpotrivă, îl stăpînea un sentiment de calmă aşteptare, aşa cum simţise atunci cînd medicii îi testaseră reacţiile la droguri halucinogene. Lumea din jur era stranie şi minunată, dar nu conţinea nimic care să sperie. Străbătuse milioane de kilometri în căutarea misterului; iar în prezent, după toate aparenţele, misterul îi venea în întîmpinare.
Dreptunghiul dinainte începu să emită o lumină mai deschisă. Dîrele strălucitoare ale stelelor păleau pe fondul lăptos al cerului, a cărui luminozitate creştea de la un moment la altul. Avea impresia că naveta se îndreaptă către un ocean de nori, uniform iluminaţi de razele unui soare invizibil.
Ieşea din tunel. Capătul îndepărtat, care pînă în acest moment rămăsese mereu la aceeaşi distanţă de neprecizat, nici apropiindu-se, nici depărtîndu-se, începu deodată să se supună legilor perspectivei. Se deschidea treptat în faţa lui, apropiindu-se constant. Simultan simţi că urcă şi pentru o clipă îşi puse întrebarea dacă nu cumva străbătuse corpul satelitului saturnian şi urca acum către cealaltă faţă. Înainte însă ca naveta să ţîşnească afară, înţelese că locul nu avea nimic comun cu Iapetus sau cu o altă lume cunoscută omului.
Nu exista atmosferă întrucît reuşea să observe toate detaliile cu claritate, pînă la linia plată şi extrem de îndepărtată a orizontului. Probabil se găsea deasupra unei lumi de dimensiuni enorme ― cu mult mai mare decît Pămîntul. Şi totuşi, în ciuda întinderii ei, întreaga suprafaţă pe care Bowman o zărea era compartimentată în modele vizibil artificiale, cu ariile măsurabile în kilometri pătraţi. Lăsa impresia unui joc de puzzle pentru uriaşi în stare să jongleze cu planete. Iar în centrele triunghiurilor, pătratelor şi poligoanelor se deschideau puţuri negre, gemene cu cel pe care tocmai îl părăsise.
Cerul de deasupra era şi mai bizar ― şi, în felul său, mult mai tulburător ― decît improbabilul sol de dedesubt. Aceasta deoarece nu se vedeau stele şi nici întunecimea spaţiului cosmic. Era doar o ceaţă lăptoasă, strălucitoare, oferind impresia distanţei infinite. Bowman îşi aduse aminte de descrierea temutului "alb" antarctic despre care auzise odată ― "ca şi cînd ai fi în interiorul unei mingi de ping-pong". Expresia se aplica perfect straniei lumi de aici, însă explicaţia trebuia să fie total diferită. Bolta din faţa lui n-avea cum să constituie un efect meteorologic de ceaţă sau zăpadă; aici domnea vidul.
Apoi, pe măsură ce ochii lui se obişnuiră cu licărirea atotcuprinzătoare, deveni conştient de un alt detaliu. Văzduhul nu era, aşa cum considerase la început, complet gol. Nemişcate, aruncate la întîmplare, miliarde de puncte negre stropeau cerul.
Erau dificil de observat căci nu reprezentau decît puncte de întuneric, dar odată zărite nu mai puteau fi ignorate. Îi reaminteau lui Bowman de ceva, ceva atît de familiar şi totuşi atît de absurd încît refuză să accepte paralelismul, pînă cînd logica îl forţă s-o facă.
Acele găuri negre de pe cer erau aştri; privea negativul fotografic al Căii Lactee.
"Unde mă aflu, pentru numele lui Dumnezeu?" se întrebă pentru a suta oară Bowman. Şi punîndu-şi întrebarea, ştiu cu certitudine că n-avea să afle răspunsul niciodată. Spaţiul se întorsese parcă pe dos; acesta nu constituia un loc potrivit pentru om. Deşi în capsulă era confortabil de cald, simţi cum îl cuprind frisoanele şi începu să tremure necontrolat. Dorea să închidă ochii şi să uite nimicul perlat ce-l înconjura, însă o asemenea acţiune ar fi reprezentat actul unui laş iar el n-avea de gînd să cedeze.
Cu feţele şi găurile ei, planeta se rotea lent sub el, fără vreo schimbare sensibilă de decor. Aprecie că se afla la circa cincisprezece kilometri de suprafaţă şi că ar fi trebuit prin urmare să observe cu uşurinţă orice semn de viaţă. Dar întreaga planetă era pustie; inteligenţa călcase pe ea, o modificase conform scopurilor ei şi plecase iarăşi.
Apoi zări pe cîmpia întinsă, la vreo treizeci de kilometri distanţă, o ridicătură ce spărgea monotonia, resturile a ceea ce nu putea fi altceva decît o uriaşă navă spaţială. Era prea departe pentru a-i înregistra toate amănuntele şi peste alte cîteva secunde dispăru din vedere, nu însă înainte ca el să identifice totuşi nervurile rupte şi bucăţile lucitoare de metal cojite ca de pe o portocală. Se întrebă de cîte mii de ani zăcea epava pe acest deşert mozaicat ― şi ce fel de creaturi o dirijaseră în Univers.
După care uită epava, căci altceva apărea de după orizont.
La început păru un disc turtit, dar aceasta deoarece se îndrepta direct spre el. După ce se apropie şi trecu pe dedesubt, Bowman realiză că avea o formă fusiformă, lungă de aproape o sută de metri. Deşi ici-colo se zăreau benzi luminoase întinse de-a lungul corpului, era dificil să-ţi concentrezi atenţia asupra lor; obiectul părea să vibreze, sau poate să se rotească cu o viteză unghiulară foarte mare.
Ambele capete se ascuţeau conic şi nu se vedea nici un indiciu al vreunui sistem de propulsie. Un singur lucru era familiar pentru ochi şi anume culoarea. Dacă era într-adevăr un obiect solid şi nu o fantomă optică, atunci constructorii trebuiau să împărtăşească ceva din emoţiile omului. Cu siguranţă însă nu-i împărtăşeau şi limitele, întrucît fusul părea a fi făcut din aur.
Bowman se răsuci să privească pe hubloul din spate. Obiectul se îndepărtă ignorîndu-l, iar el îl observă căzînd spre una din scobiturile planetei. Cîteva secunde mai tîrziu dispărea într-o străfulgerare aurie. Era din nou singur sub acel sinistru cer, iar sentimentul de singurătate şi izolare fu mai copleşitor ca niciodată.
După care înţelese că la rîndul lui se scufunda către suprafaţa giganticei lumi şi că una din genunile dreptunghiulare se căsca sub el. Cerul pustiu se închise înapoia lui, ceasul se poticni în imobilitate şi naveta se prăbuşi pentru a doua oară între infiniţii pereţi de abanos, spre un alt tărîm stelar. Numai că de astă dată era sigur că nu se întorcea în Sistemul Solar; într-un moment de inspiraţie, pricepu ce trebuia să fie această lume.
Era un fel de staţie cosmică, cu rolul de a regla traficul prin inimaginabilele dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Trecuse prin Marea Centrală Galactică.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu