42. Cerul străin

Departe înainte, pereţii tunelului deveneau iarăşi vizibili în lumina difuză a unei surse încă ascunsă. Apoi întunericul fu dat rapid deoparte, iar mica capsulă fu proiectată pe un cer aprins de sori.
Se întorsese în spaţiul ştiut de el, dar o singură privire fu suficientă pentru a-i confirma că se găsea la secole lumină de Pămînt. Nici nu încercă să caute constelaţiile familiare care de la începutul istoriei întovărăşiseră omul; poate că nici una din stelele ce străluceau acum în jurul lui nu fusese văzută vreodată cu ochiul liber.
Cele mai numeroase se concentrau într-o centură scînteietoare, întreruptă ici-colo de benzi întunecate de praf cosmic. Aducea cu imaginea Căii Lactee, dar una cu mult mai strălucitoare. Bowman se întrebă dacă era într-adevăr propria lui galaxie, privită dintr-un punct apropiat de centrul ei aglomerat.
Spera să fie; nu s-ar fi aflat atunci atît de departe de casă. Însă era un gînd copilăresc, după cum realiză numaidecît. Se găsea atît de departe de Sistemul Solar, încît prea puţin conta dacă era propria lui galaxie sau cea mai îndepărtată zărită vreodată printr-un telescop.
Se uită înapoi să vadă obiectul din care ţîşnise şi suferi un alt şoc. Acolo nu exista nici lumea uriaşă, poliedrică, nici duplicatul lui Iapetus. Nu era nimic ― exceptînd o umbră pe fundalul aştrilor, asemeni unei uşi deschise dintr-o cameră întunecată într-o noapte şi mai neagră. În timp ce se uita, uşa se închise. Nu se îndepărtă de el, ci se umplu încet de stele, ca şi cum o ruptură în materialul spaţiului ar fi fost treptat reparată. După care se pomeni singur sub cerul străin.
Capsula se rotea încet şi astfel îi aduse în cîmpul vizual noi minuni. Întîi observă o sferă formată dintr-o multitudine de aştri, aglomerîndu-se din ce în ce mai mult spre centru, pînă la a-i transforma inima într-o bandă de continuă luminescenţă. Marginile exterioare nu se defineau cu claritate ― un halou ce se subţia încet, topindu-se imperceptibil în peisajul stelar din jur.
Bowman ştia că apariţia glorioasă din faţa lui era un roi globular. Privea ceva ce nici un ochi uman nu mai văzuse altfel decît ca pe o pată de lumină în oglinda unui telescop. Nu-şi amintea distanţa pînă la cel mai apropiat roi, dar era sigur că nu se găsea nici unul într-un volum de mii de ani lumină în jurul Sistemului Solar.
Capsula îşi continuă uşoara rotaţie pentru a dezvălui o privelişte încă şi mai stranie ― un gigantic soare roşu, de multe ori mai mare decît Luna văzută de pe Terra. Bowman îl putea privi direct fără a-şi arde retina; judecînd după culoare, nu era mai cald decît cărbunele încins. Ici-colo, fluvii de un galben viu străbăteau suprafaţa colorată roşu închis ― Amazonuri incandescente, născînd meandre de mii de kilometri înainte de a se pierde în deşerturile acestui soare muribund.
Muribund? Nu, era o impresie total greşită, generată de experienţa limitată a omului şi de emoţiile stîrnite de nuanţele răsăritului şi ale apusului terestru, sau de culorile chihlimbarului. Astrul acesta renunţase la extravaganţele tinereţii, gonind prin violetul, albastrul şi verdele spectrului în cîteva miliarde de ani şi stabilindu-se în prezent într-o maturitate liniştită, de o inimaginabilă durată. Tot ceea ce trecuse nu reprezenta nici o miime din ce avea să vină; povestea lui abia începuse.
Capsula încetase să se mai rotească; soarele mare şi roşu se găsea exact în faţă. Deşi nu percepea nici o senzaţie de mişcare, Bowman era conştient că încă se afla sub controlul forţei care-i adusese aici de pe Saturn. Întreaga ştiinţă şi tehnologie terestră păreau primitive faţă de forţele ce-i purtau spre o soartă de neimaginat.
Privi cerul de deasupra, încercînd să zărească destinaţia unde era condus ― poate o planetă orbitînd în jurul acestui soare. Dar nu se vedea nimic care să prezinte un disc sau o luminozitate mai mare. Dacă în jurul astrului gravitau planete, atunci nu le putea distinge de pe fundalul stelar înconjurător.
Apoi observă că la marginea sferei purpurii de foc se petrecea un fenomen foarte ciudat. Acolo apăruse o zonă strălucitoare de culoare albă, a cărei intensitate creştea cu rapiditate. Se întrebă dacă nu asista la una din acele erupţii neaşteptate, prezente din cînd în cînd pe fiecare stea.
Lumina deveni mai intensă şi mai albăstruie. Începu să se întindă pe marginea astrului, iar nuanţele sîngerii păliră rapid. Zîmbind la absurditatea gîndului, Bowman îşi spuse că privea răsăritul ― pe un soare.
Şi totuşi asta se întîmplă. Deasupra orizontului în flăcări se ridică ceva nu foarte mare, însă atît de strălucitor încît ochiul nu-i suporta imaginea. Un punct de radiaţie alb-albastră se mişca cu o iuţeală incredibilă pe faţa soarelui roşu. Trebuia să se găsească foarte aproape de companionul său gigantic, deoarece imediat sub el, atrasă în sus de cîmpul gravitaţional, se ridica o coloană de plasmă înaltă de mii de kilometri; ca şi cînd un val de foc înainta continuu de-a lungul ecuatorului stelei, într-o zadarnică urmărire a apariţiei celeste.
Punctul de incandescenţă era probabil o Pitică Albă ― una din acele stele stranii, mici şi cumplite, nu mai voluminoase decît Pămîntul, totuşi depăşindu-i masa de un milion de ori. Astfel de simbioze stelare nu erau neobişnuite, însă Bowman nu visase niciodată că va privi una din ele cu proprii săi ochi.
Pitica Albă tranzitase aproape jumătate din discul însoţitorului său ― probabil o revoluţie dura doar cîteva minute ― în clipa cînd Bowman fu în sfîrşit convins că şi el se mişca. Una din stele devenea rapid tot mai luminoasă, începînd totodată să se detaşeze de pe fundal. Trebuia să fie un corp mic, apropiat ― poate lumea spre care călătorea.
Ajunse deasupra lui cu o viteză neaşteptată şi văzu că nu era cîtuşi de puţin o planetă.
O reţea sclipitoare de fire de metal, întinzîndu-se pe sute de kilometri, răsări din nimic pînă ce umplu tot cerul. Împrăştiate pe enorma suprafaţă se găseau structuri la fel de mari ca nişte oraşe, dar care păreau a fi maşini. În jurul lor erau asamblate multe alte obiecte mai mici, aranjate cu grijă pe rînduri şi coloane. Bowman survola cîteva asemenea grupuri pînă ce realiză că era vorba de nave spaţiale; zbura deasupra unui gigantic parking orbital.
Deoarece nu dispunea de nici un obiect familiar după care să judece scara peisajului de dedesubt, era aproape imposibil să estimeze mărimea vaselor suspendate în spaţiu. Însă cu siguranţă erau enorme; unele trebuiau să măsoare kilometri în lungime. Designul îl aveau de diferite tipuri: sfere, cristale poliedrice, creioane ascuţite, ovoide, discuri. Survola probabil una din pieţele comerciale ale galaxiei.
Ori poate că odată îndeplinise acest rol, cu un milion de ani în urmă, căci nicăieri Bowman nu zărea semne de activitate. Uriaşul port spaţial era la fel de mort ca Luna.
Realitatea deveni izbitoare nu numai datorită lipsei oricărei mişcări, dar şi din cauza unor semne de neconfundat precum rupturile din reţeaua metalică, produse de asteroizi cu eoni în urmă. Nu mai constituia un parking, devenise un cimitir.
Întîrziase nespus de mult la întîlnire, iar ideea pătrunse în el asemeni unui lovituri de pumnal. Deşi nu ştiuse la ce să se aştepte, sperase că va întîlni o inteligenţă extraterestră. Iar în prezent se părea că ajunsese prea tîrziu. Fusese prins de mecanismul unei capcane antice, automate, construită pentru cine ştie ce scop şi încă operînd atunci cînd creatorii ei dispăruseră în timp. Îl purtase de-a latul galaxiei, aruncîndu-l (alături de cîţi alţii?) în această celestă Mare a Sargasselor, sortindu-l pieirii odată cu epuizarea rezervei de oxigen.
Dar nu ar fi fost rezonabil să se aştepte la mai mult. Deja fusese martorul unor lucruri pentru care mulţi oameni şi-ar fi dat viaţa numai să le arunce o privire. Se gîndi la tovarăşii săi morţi; el nu avea de ce să se plîngă.
Apoi văzu că astroportul abandonat alunecă în spate cu aceeaşi viteză. Zbura peste zonele sale periferice. Marginea neregulată trecu şi ea pe dedesubt; după cîteva minute, totul rămăsese în urmă.
Soarta lui nu avea să-şi găsească rezolvarea aici, ci departe înainte, în giganticul soare stacojiu spre care naveta se îndrepta acum cu certitudine.