43. Infern

Soarele umplea cerul dintr-un colţ în celălalt. Bowman se găsea atît de aproape de suprafaţa lui încît aceasta nu mai era imobilă din cauza distanţei. Noduli luminoşi se deplasau înainte şi înapoi, cicloni de gaze se ridicau şi coborau încet formînd protuberanţe. Încet? Trebuiau să înainteze cu un milion de kilometri pe oră ca mişcarea să le fie vizibilă...
Nu încercă să cuprindă cu ochii infernul spre care se îndrepta. Dimensiunile lui Saturn şi Jupiter îl zdrobiseră, în timpul zborului lui Discovery dintr-un sistem solar aflat acum cine ştie unde. Tot ceea ce vedea în jur era însă de sute de ori mai gigantic; nu putea face altceva decît să accepte imaginile ce i se imprimau în creier, fără a încerca să le interpreteze.
Pe măsură ce marea de foc creştea sub el ar fi trebuit să-l cuprindă teama ― dar, destul de curios, simţea numai un început de înţelegere. Nu din cauză că mintea i-ar fi fost amorţită de vederea atîtor minuni, ci pentru că logica îi spunea că se găseşte cu siguranţă sub protecţia unor inteligenţe aproape omnipotente. Se afla atît de aproape de soare încît ar fi ars într-un moment dacă efectul radiaţiei letale n-ar fi fost barat de un ecran invizibil. Pe durata călătoriei suportase acceleraţii care ar fi trebuit să-l zdrobească instantaneu ― şi totuşi nu simţise nimic. Dacă se depusese un asemenea efort pentru a-l menţine în viaţă, atunci încă mai era loc de speranţă.
Capsula se mişca de-a lungul unui arc întins, aproape paralel cu suprafaţa stelei, dar coborînd totuşi uşor spre ea. Şi în această clipă, pentru prima dată, Bowman auzi sunetul: un uruit slab dar continuu, întrerupt din cînd în cînd de pocnete ca de hîrtie ruptă, sau de fulgere îndepărtate. Nu putea fi decît ecoul distanţat al unei inimaginabile cacofonii cosmice; spaţiul din jur se găsea într-o agitaţie capabilă să rupă orice material în atomii componenţi.
Cu toate acestea, era la fel de bine protejat de tumult ca şi de căldură. Limbi de foc de mii de kilometri lungime se ridicau şi se prăbuşeau apoi în jurul lui, însă ceva îl izola complet de violenţa exterioară. Energiile astrului îl ocoleau ca şi cum s-ar fi dezlănţuit într-un alt Univers, permiţînd navetei să se mişte în mijlocul lor nestînjenită.
Ochii lui Bowman, revenindu-şi din confuzia provocată de stranieiatea şi grandoarea peisajului, începură să distingă detalii ce fuseseră prezente şi înainte, dar pe care el le trecuse cu vederea. Suprafaţa stelei nu era un haos lipsit de formă; acolo jos exista un model, ca în tot ceea ce natura creează.
Întîi observă trombele de gaz ― probabil nu mai întinse decît Africa sau Asia ― rătăcind pe suprafaţa astrului. Cîteodată reuşea să privească exact în interiorul vreuneia din ele, pentru a zări regiunile mai reci şi mai întunecate de la bază. Curios, nu observă pete solare; poate că ele constituiau o boală specifică stelei ce lumina Pămîntul.
Sporadic vedea nori, asemeni unor şuviţe de fum suflate de furtună. Poate era chiar fum, întrucît astrul părea suficient de rece ca focul să poată arde pe el. Componente chimice se puteau naşte şi trăi cîteva secunde înainte de a fi descompuse iarăşi de violenta dezlănţuire nucleară înconjurătoare.
Luminozitatea orizontului începu să crească, modificîndu-şi culoarea de la roşu sîngeriu la albastru şi apoi la violet aprins. Pitica Albă apărea din spate, purtîndu-şi trena de materie stelară în urmă.
Bowman îşi feri ochii de intolerabila strălucire, concentrîndu-se asupra peisajului pe care cîmpul gravitaţional al micului soare îl golea treptat. Odată fusese martorul unei trombe marine în apele Caraibelor; turnul de foc avea aproape aceeaşi formă. Numai scara era oarecum diferită, întrucît la bază coloana era probabil mai întinsă decît întreg Pămîntul.
Apoi, imediat sub el, Bowman remarcă ceva ce cu siguranţă vedea pentru prima dată, căci cu greu l-ar fi putut neglija. Străbătînd oceanul de gaz plasmatic, miliarde de mărgele sclipitoare împrăştiau o lumină perlată ce creştea şi pălea cu o periodicitate de cîteva secunde. Toate înaintau în aceeaşi direcţie, asemeni somonilor împotriva curentului; uneori se abăteau în lături astfel încît traiectoriile li se intersectau, dar de atins nu se atingeau niciodată.
Erau cu miile şi cu cît privea mai mult, cu atît Bowman îşi întărea convingerea că mişcarea lor avea un scop. Se aflau mult prea departe pentru a-i permite să observe detalii de structură; faptul că le putea vedea în această colosală panoramă însemna însă că măsurau zeci, poate sute de kilometri în dimensiuni. Dacă erau entităţi organizate, atunci erau veritabili leviatani croiţi pe măsura lumii unde locuiau.
Poate că la origine se găseau doar nori de plasmă, cu o stabilitate temporară oferită de cine ştie ce combinaţie bizară de forţe naturale, asemeni sferelor efemere ale fulgerelor globulare pe Terra, care încă uimeau oamenii de ştiinţă. Reprezenta o explicaţie uşoară şi probabil liniştitoare, însă privind acel curent stelar, Bowman nu-i putea totuşi da crezare. Acei noduli luminoşi ştiau unde merg; convergeau în mod deliberat spre turnul de flăcări generat de Pitica Albă de deasupra.
Bowman privi încă o dată coloana ascendentă, mărşăluind de-a lungul orizontului sub mica şi masiva stea. Să fi fost numai imaginaţia, sau acele pete de lumină se îndreptau într-adevăr spre gheizerul de gaz, ca şi cum miliarde de scîntei se combinaseră în continente întregi de fosforescenţă? Ideea trecea dincolo de pragul fanteziei.
Poate că nu privea altceva decît o migraţie de la o stea la alta, peste un pod de foc; dacă era vorba de mişcarea inconştientă a unor fiinţe lipsite de inteligenţă, mînate de un instinct obscur, sau de vasta migraţie a unor entităţi cu raţiune, probabil nu avea să o afle niciodată.
Se mişca într-un nou ordin de creaţie, la care puţini oameni visaseră vreodată. Dincolo de tărîmurile mării şi uscatului, ale aerului şi spaţiului se întindeau domeniile focului, asupra cărora el singur avusese privilegiul să arunce o privire. Ar fi fost prea mult dacă ar fi cerut să şi înţeleagă.