29. Singur

Asemeni unei jucării delicate şi complexe, nava plutea inertă şi nemişcată în vidul cosmic. Nu exista nimic care să o indice ca pe cel mai rapid obiect din Sistemul Solar, căci Discovery călătorea acum mai rapid decît se mişcau oricare din planetele din jurul Soarelui.
Nu exista de asemenea nici o indicaţie că adăpostea viaţă: din contra. Orice privitor ar fi remarcat două semne evidente: porţile hangarului erau larg deschise, iar vasul învăluit într-un nor de deşeuri, dispersîndu-se încet.
Împrăştiate într-un volum de spaţiu cu un diametru de kilometri întregi se găseau bucăţi de hîrtie, de aliaj, bucăţi neidentificabile de material şi, ici-colo, stoluri de cristale sclipitoare în lumina Soarelui precum giuvaerurile, acolo unde lichidul fusese supt afară din navă şi îngheţat pe loc. Toate reprezentau probele vădite ale unui cataclism, aşa cum fărîmele plutitoare pe suprafaţa oceanului dovedesc naufragiul unui vapor. Însă în oceanul cosmic o navă nu se poate scufunda; chiar distruse, rămăşiţele continuă să traseze orbita originală pentru veşnicie.
Totuşi vasul nu era complet mort, deoarece la bord se consuma energie. Pe hublourile de observaţie şi prin ecluze răzbătea o iluminaţie albăstruie. Acolo unde e lumină, poate fi şi viaţă.
Şi în cele din urmă se văzu o mişcare. Umbre tremurau în lumina azurie, în interiorul hangarului. Ceva ieşea afară în spaţiu.
Era un obiect cilindric, acoperit cu o pînza ce fusese bine strînsă în jur. O clipă mai tîrziu fu urmat de un altul, şi apoi de un al treilea. Toate fuseseră ejectate cu o viteză considerabilă; în cîteva minute se aflau deja la o depărtare de sute de metri.
Se scurse o jumătate de oră; după care ceva cu mult mai masiv ieşi pe uşile ecluzei. Una din capsule îşi croia drum în exterior.
Foarte atentă ocoli corpul vasului şi ancoră aproape de baza suportului antenei. Din ea ieşi o persoană în costum presurizat, care trebălui cîteva minute la suport, apoi reveni în capsulă. După un timp, naveta se întoarse înapoi în hangar; pluti o vreme în faţa porţii, ca şi cum i-ar fi fost dificil fără ajutorul pe care se obişnuise să-l primească altădată. Dar în cele din urmă, cu una sau două opinteli, îşi făcu loc înăuntru.
Nimic altceva nu se petrecu vreme de mai bine de un ceas; cele trei obiecte dispăruseră de mult din vedere, depărtîndu-se în şir indian de vas.
Apoi porţile ecluzei se închiseră, se deschiseră şi se închiseră din nou. Puţin mai tîrziu, slaba iluminaţie azurie se stinse ca să fie înlocuită de o strălucire mult mai intensă. Discovery revenea la viaţă.
După care se făcu observat un indiciu şi mai sugestiv. Marea farfurie a antenei, care vreme de ore privise nefolositoare spre Saturn, începu să se mişte. Se răsuci spre pupa vasului, privind către tancurile de combustibil şi suprafeţele de mii de metri pătraţi ale radiatoarelor. Îşi ridică cupa ca o floare a soarelui în căutarea astrului zilei.
În interiorul lui Discovery, David Bowman alinie cu grijă crucea de centrare pe Pămîntul aflat în creştere. Lipsit de un control automat, era nevoit să reorienteze mereu antena ― care ar fi trebuit să rămînă în poziţie corectă cîteva minute în şir. De această dată nu mai existau semnale perturbatoare.
Începu să transmită. Se va scurge peste o oră înainte ca vorbele sale să ajungă pe Pămînt, iar Centrul de Control să afle ce se întîmplase. Alte două ore vor trece înainte ca el să primească un răspuns.
Şi era dificil de imaginat ce mesaj va trimite Pămîntul, exceptînd un plin de simpatie şi de tact "Adio".